Sfat: Nu-ți urma pasiunea.

Tocmai am terminat de scris sezonul 3 de Flight from Hell. Da, dacă ești nou pe blog, scriu în sezoane. Mi-am ales o editură mai șui, care publică un capitol/săptămână, stil serial TV. Am scris treizeci și șase de capitole de aproximativ 2500-3000 de cuvinte fiecare (ultimele nu-s publicate încă).

Și cum pluteam eu pe norișorii lui „în sfârșit sunt la zi cu scrisul”, cineva mi-a dat link către o chestie gen „urmează-ți visele, fă ce-ți dorești”. Despre cum să renunți la slujba sigură, dar neplăcută, și să faci ceea ce-ți dictează pasiunea. Iar cei care voiau să facă altceva voiau să fie pictori, scriitori…

Pentru că sunt la polul opus celor care ar vrea să facă altceva și sunt cea care face ce vrea (și încearcă să-și găsească o linie de plutire), mă simt deosebit de calificată ca să vă spun că oamenii care dau sfaturi de-astea trăiesc într-un univers paralel. Cei care vă cheamă la conferințe despre cum să faci ce vrei, cum să atingi ce-ți dorești și cum să-ți urmezi pasiunea sunt vânzători de fum, nu oameni care fac tot ce vor cu viața lor, ci oameni care visează. Cei care-și „urmează pasiunea” nu cheamă nediscriminat tot felul de persoane să li se alăture pentru simplul fapt că se respectă prea mult și-și respectă munca prea mult.

Răspunsul meu la „Urmează-ți pasiunea” e „N-o face”. Dacă vrei o viață mai ușoară, o viață strălucitoare și miraculoasă, nu-ți urma pasiunea. Dacă n-ai încredere în tine, nu-ți urma pasiunea. Dacă nu știi ce faci, nu-ți urma pasiunea. Dacă îți imaginezi deja cum o să fie să plutești pe culmile succesului, nu-ți urma pasiunea. Pentru că probabil că pasiunea asta o să înceapă să scadă încet-încet până nu mai rămâne nimic din ea, pentru că n-o să te ducă nicăieri decât spre dezamăgire.

Eu fac exact ce-mi doresc: traduc și scriu. Sunt și am fost plătită pentru ambele, uneori mai bine, uneori mai prost. Am tradus cărți, am făcut subtitrări, am transcris înregistrări audio (foarte puțin, e drept), am scris scenarii excesiv de proaste pentru o emisiune TV, am scris povestiri, scriu un roman. Și pasiunea mea e la fel de cinică ca-n prima zi.

De ce spun cinică? Pentru că sunt multe chestii care nu ți se zic, dar care ar trebui să le taie aripile multora.

1. Scrisul e muncă. Arta e muncă.

E cel mai clar la filme, care au nevoie de tot felul de echipe, aparate, logistică, buget șamd. E mult chin. E clar și la teatru, când știi că oamenii ăia au repetat piesa de x-șpe ori, că au nevoie de decoruri și costume și de tot felul. La pictori e clar că trec printr-o perioadă de învățare, că rareori încep prin a fi buni și doar uneori sfârșesc prin a fi foarte buni.

Scrisul are o aură de mister în care se ascunde toată munca. Nu se bagă bani, timpul băgat… cât îți poate lua să scrii două sute de pagini, nu? Și e distracție și imaginație și revelații și poezie și…

Și alte minciuni. Nu e mereu o distracție. Nu e ca-n filme, să ai geniu și talent de la mama natură și totul să meargă ușor. În primul rând spun asta pentru că scriu din școală și lumea mă considera foarte bună de atunci – pentru un copil. Nu din punctul de vedere al literaturii publicate sau publicabile. Am produs munți de proză proastă, fiind convinsă că de data asta iese ceva bun (și câteva căpițe de poezie proastă, pentru că deși nu-s poetă, nu-mi interzic să încerc). De obicei munții ăștia au ajuns la gunoi. Ore de muncă, zile de muncă, luni de muncă – gunoi. Deloc costisitor pentru buzunarul meu, o gaură neagră pentru timpul meu.

După ce am scris o cantitate de texte proaste mai voluminoasă decât câteva copii de „Război și pace”, consider că scriu bine. Nu genial! Nu încă genial, firarpoveștileviețiicarenuiescumtrebuie. Bine. Între clipa în care am declarat eu că o să fiu scriitoare și cea în care consider că sunt au trecut ani. Acum vine partea distractivă, în care am șanse să câștig un ban. În care lumea se bucură să mă citească, în care oamenii își aduc aminte despre ce era vorba în ce au citit. Excelent! Pot mai mult. Drumul nu s-a încheiat, dar în punctul ăsta durează de vreo 10 ani, cu întreruperi și cu bâlbâieli și cu prostii. Poate de mai mult, chiar, dar la început visam să scriu, nu scriam.

(există și nivelul scriitorului mediu, pe care-l citești, e ok, dar peste câteva luni nu mai poți să-ți aduci aminte nimic din ce-ai citit.)

Ce se întâmplă în faza asta? Scriu o primă variantă a textului – în câteva ore am șanse să produc 3-4 pagini. Dacă merge ușor, e o poveste mai ușurică, mai cu umor, mai… dacă am niște ceai/cafea/alcool/limonadă/apă/toate de mai sus, și dacă e o zi superbă pentru scris, pot să produc 20 de pagini. Dacă fac mișcarea asta prea multe zile la rând, mi se arde toată scriitoriceala, trebuie să fac o pauză să-mi revin ca să nu scriu inepții neinteresante.

După faza asta trec la editări, care uneori ajung rescrieri. Alte câteva ore, ajungem pe la 4-5 pagini în total (sau la vreo 2 zile pentru alea 20 de pagini). După care trec la editări de nuanță. În cazul bun, trimit textul din faza asta la editori, care trec prin el și mi-l trimit înapoi cu corecturi, pe care le corectez și eu.

Toate astea nepunând la socoteală timpul în care stau să mă întreb „și pe urmă ce se întâmplă?” – când mă plimb, când sunt pe autobuz, când merg până la cafenea, când sunt la duș. Când stau în fața paginii și zic „ok, acum e momentul în care regândesc totul ca să aibă substanță”.

Mă joc în fiecare an în noiembrie să scriu 50.000 de cuvinte pentru evenimentul internațional NaNoWriMo, dar munca reală e așa cum o descriu și momentan are loc în fiecare săptămână. Scriu mai mult ca unii, mai puțin ca alții. Nu sunt perfectă din prima, nici pe departe, așa că revin din nou și din nou asupra textului. Îi invidiez pe cei care scriu bine natural, păsări rare…

Vrei să fii scriitor? E muncă. Pasiunea dispare după primele 30 de pagini, după care apare sporadic. Uneori crezi că mai bine te lași de meserie, că nu merge nimic. Sau vrei să fugi după eternul miraj al celuilalt roman, ăla care chiar o să fie bun.

Nu e vorba doar de a face ce-ți dorești, ci de a-ți dori atât de tare să faci un lucru încât să-l faci fără să ai șef, fără să te bată nimeni la cap, fără să ți se ceară nimic. Sună bine? Doar la prima vedere, pentru că fără un termen-limită și necesitatea unui efort susținut poți să tot „scrii” cu anii, dar să nu faci altceva decât să te gândești că la un moment dat te apuci de romanul ăla.

Și, după cum ziceam, de-abia am început să mă consider scriitoare. Mai durează până să ajung să fiu o scriitoare care poate supraviețui din asta. Nu mă plâng, explic. Pentru că dacă te bagi, e muncă. E la fel de muncă cum e să faci contabilitatea, să calculezi rezistența stâlpilor din case, să lucrezi cu baze de date. Nu de același gen, evident, dar tot e cu transpirație și oboseală.

2. Îți faci singur loc în lume

N-o să mergi la interviuri de angajare decât dacă te angajezi la TV sau la alții care vor o chestie foarte specifică. Și dacă te angajezi la TV în România, felicitări: din experiența mea, haosul e mare, respectul e minim și satisfacția ta, dacă vrei să scrii pe bune, o să fie aproape inexistentă. O să scrii despre ce „prinde la public” în clipa aia (când eram eu, scandaluri) într-un ritm amețitor. Dacă ai noroc, poate că o să prinzi condiții mai bune. Dacă nu, meh.

În rest, nu te „ia” nimeni. Nu vine nimeni să-ți ofere cecuri mari fără să vadă ce ai produs deja (decât dacă ești Susanna Clarke). O să trebuiască să scrii înainte să știi dacă vrea cineva să cumpere ceea ce scrii tu. Dacă faci ca mine sau alții și scrii pe gratis câteva tone, s-ar putea să vină particulari să te întrebe dacă poți să le scrii cutare-sau-cutare, pentru o sumă care, surpriză!, n-o să fie de ordinul miilor de euro (deși la un nivel mai mic și mai uman, am fost plătită și sunt plătită ok pentru diverse proiecte – particulari faini yay!).

O să trebuiască să cauți piețe care să ceară ce scrii tu, să verifici dacă editura sau revista nu dă țeapă după țeapă (valabil și la traducători). Pentru edituri mari îți trebuie agenți, dar n-am (încă) experiență în domeniul ăsta. Și o să constați că și aici e de muncă, că aici te confrunți cu chestiile perfect materiale cu care o sintagmă gen „urmează-ți visele” îți sugerează că n-o să ai de-a face. Câți bani îți oferă editura X? Câți bani îți oferă editura Y? Ești pe profil? Ce beneficii îți oferă, în afară de bani? Cercetare să vezi cum e văzută editura.

Iar dacă vrei să te promovezi, să-ți faci o imagine, să interacționezi cu fanii, hei, uite! Încă niște chestii pe care le faci tu singur.

3. Prejudecăți și răspunsuri

Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să te obișnuiești cu faptul că toată lumea o să râdă de tine. O să râdă colegii de clasă, profesorii de facultate (normal că s-a râs de mine, de la un profesor din facultate, urmat de colege, la taică-meu mi-a zis mai demult că și lui i-ar plăcea să stea toată ziua cu burta la soare și să nu facă nimic).

Și oamenii ăștia au dreptate, pentru că sunt mulți care spun că vor să scrie, dar nu scriu. Au idei bune, au idei mărețe și filozofice, dar n-au textul scris, iar în clipa în care încearcă totuși să-l pună pe hârtie devine clar că nu prea merge treaba. Printre ăștia poți să fii și tu! E ușor. Trebuie doar să visezi.

Aprob râsul de cei care spun „vreau să fiu scriitor”. Dacă ai îndoieli când se râde de tine, mai bine faci altceva.

Dar presupunând că scrii, presupunând că ești citit (uite două chestii dificile în sine), într-o scurtă perioadă o să trebuiască să te confrunți cu o chestie de care iar nu-ți spune nimeni: criticile nasoale. Poate că sună normal, „critici”. Poate că se mai aude de criticile valoroase, de cele care, după părerea mea, sunt cele mai bune lucruri pe care le poți primi. Te ajută să crești, să vezi unde poți îmbunătăți pe viitor, cum se văd poveștile tale din afară.

Dar și după ce te-ai obișnuit cu criticile constructive, te confrunți cu criticile rele. Critici nemeritate, critici care există doar pentru că persoana care le scrie decide că pentru a-și face datoria trebuie să găsească nod în papură, critici care demonstrează clar că n-au înțeles despre ce era vorba nu pentru că ai fost neclar, ci pentru că nu erau atenți. Critici care te vor scoate din minți pentru că sunt nedrepte, pentru că tu ai scris despre Eminescu și ei îți reproșează că n-ai scris despre Arghezi, pentru că tu ai scris de genii și ei voiau să scrii despre comunism, pentru că ți-au scris o recenzie favorabilă și ți-au dat o singură stea, care-ți face punctajul final să pice vertiginos, ceea ce contează în a-i influența pe alții să te citească.

M-am confruntat mai puțin cu astea decât alții, sau poate pur și simplu am uitat de ele, dar îi văd constant pe alții ciocnindu-se din nou și din nou de chestii de-astea. Ce înseamnă să scrii mare pe romanul tău „gay romance” și să vezi că ți se reproșează că ar fi un roman bun, dacă personajele n-ar fi homosexuali! O stea.

Primul instinct e să-i corectezi. Al doilea e să-i întrebi de ce naiba n-au citit ditai eticheta. Mai bine îl urmezi pe al treilea, de a ignora și a-i lăsa pe alții să explice. Pe al treilea îl câștigi când citești recenziile de o stea sau două stele, pline de plângeri stupide, ale unora dintre cele mai mari cărți din literatura universală. Dacă Nabokov, Kipling și alții au pățit-o, te poți împăca și tu cu problema.

Bine, că există și recenziile alea mișto, care-ți încălzesc sufletul, care-ți spun cât de mult le-a plăcut ce-ai scris și la ce s-au gândit când te-au citit. Care-ți spun că vor mai mult, că te țin minte după ani de zile cu o povestire.

4. A fi scriitor

„Sunt scriitoare” nu este, în ce mă privește, descrierea faptului împlinit de a fi scris. Este verbalizarea unei acțiuni constante. Eu scriu, eu caut piețe, eu corectez, eu editez, eu progresez, eu creez, eu sunt scriitoare. Sunt în plină demonstrație a acestui „a fi”, într-o zbatere de a-mi câștiga spațiul ăsta destul cât să nu ajung să spun „eu am fost scriitoare”.

Nu e o vacanță constantă, nu mai mult decât e o vacanță constantă să fii un programator pasionat care are de lucru. Sigur, îmi place enorm ceea ce fac, pentru că altfel aș fi renunțat demult pentru că nu-mi rentează și s-ar putea să nu-mi renteze încă o vreme. Poate niciodată (dar refuz să accept asta – refuz pe care-l manifest scriind și publicând). Însă am zile în care simt că-mi pierd încrederea, în care nu reușesc să fac ce mi-am propus, în care arunc la gunoi lucruri pe care le-am făcut cu greu, în care mă întreb dacă Flight from Hell n-o să fie un eșec complet în ciuda unui an de muncă (pentru că mai vine un sezon, ultimul, deci se împlinește anul), în care mă întreb ce naiba fac, în care sunt complet nesigură pe mine și pe puterile mele.

Și continui să mă ocup de scris pentru că vreau, nu pentru că visez sau pentru că mi-aș dori. Pasiunea e o mică parte a problemei. Faptul că știu să învârt cuvintele și știu să duc povestea înainte e important. Dar fără efort constant n-ajung nicăieri. Cărțile nu se scriu. Le scriu. Le scrii. În fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Alții fac cursuri de specializare, tu stai să-ți studiezi problemele ca să vezi singur unde trebuie îmbunătățit și cum. Dacă ai noroc, ai un editor/critic lângă tine să-ți spună păreri educate din exterior. Alții sunt împinși de la spate de șefi, care vor să primească de la ei echivalentul de valoare al banilor pe care li-i oferă. Ca scriitor, nu te împinge nimeni de la spate să dai ce ai mai bun din tine: poți muri liniștit de foame, nederanjat.

Urmează-ți pasiunea? Doar dacă ești gata să te dai peste cap pentru ea în mod repetat, în combinații atletice interesante și demne de Jocurile Olimpice – fără să ai o plasă de siguranță când cazi, fără să ți se garanteze că ajungi undeva. Sigur, ai speranța, care face cam cât o ceapă degerată, și te ai pe tine, care de preferință valorezi mai mult. Cât mai mult? Depinde de tine.

Aceasta nu este o poveste de succes, pentru că după niște ani buni n-am atins niciun succes. Însă învârt rotițe, vreau să văd dacă nu reușesc să fac mașinăria să se învârtă totuși pentru mine. Dacă, fiind în aceeași situație, ai intra în panică și n-ai ști exact cum să te scoți și cum să-ți aranjezi viața, nu te lua după mine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>