Odată, demult, am avut de tradus o poezie pentru un curs de literatură irlandeză…

Şopron părăsit în Comitatul Wexford

Nu-i lăsaţi să uite de noi, sufletele slăbite din câmpurile de narcise
Seferis – ‘Mythistorema’

Pentru J.G. Farrell

Chiar și acum sunt locuri unde poate crește un gând –
Mine peruviene, muncite și abandonate
Unui ceas lent de condensare,
Unui ecou captiv pentru eternitate și unui fluturat
Al florilor sălbatice din casa liftului,
Așezări indiene unde dansează vântul
Și unde o ușă se izbește cu încredere zdruncinată,
În varul sfărâmat din spatele butoaielor de ploaie,
În colțurile câinilor ce-nmormântează oase;
Și-ntr-un șopron părăsit în Comitatul Wexford.

Îngropate adânc sub un hotel ars,
Printre căzi de baie și lavoare,
O mie de ciuperci se-nghesuie în fața unei găuri de cheie.
E singura lor stea de pe cer
Sau înrămează o stea închisă în altă stea.
Ce fac acolo? Doar tânjesc.
De-atâtea zile printre rododendroni
Lumea lor dansează într-un bol de nori,
Au învățat răbdarea și tăcerea
Tot ascultând ciorile certărețe din pădurea înaltă.

Ne-au așteptat în duhoarea
Transpirației plantelor din vremea războiului civil,
După plecarea nesfârșită în scrâșnet de pietriș
A micologului expropriat.
Nu s-a întors niciodată, iar de atunci lumina
E o gaură de cheie ce ruginește blând după ploaie.
Păianjenii au țesut, muștele au mucegăit în praf
Și o dată pe zi, poate, au auzit ceva –
Tencuială căzând, un strigăt de nicăieri
Sau un camion schimbând viteza la capătul aleii.

Au și murit din ele, carnea palidă căzând în straturi
În pământul ce-a hrănit-o;
Și coșmaruri, născute de aici, din posomorâtul
Tărâm al aerului stătut și al umezelii soioase.
Cele aflate aproape de ușă capătă putere –
„Faceți loc! Faceți loc!”
Restul, neclare în crepuscul
De ustensile sfărâmate și de ghivece sparte, gem
După mântuire. Atât de mult
Au așteptat că din ele n-a rămas decât așteptarea.

Jumătate de secol, fără vizitatori, în întuneric –
Slabă pregătire pentru lacătul ce se sfarmă
Și scârțâitul balamalelor. Magi, oameni din lună,
Prizonieri prăfuiți ai vechiului regim,
Cu gâtul ca pânza, aranjați ca trifidele, chinuiți de secetă
Și insomnie, doar stafia unui strigăt
La plutonul de aprindere al luminilor cu care-i trezim
Arată că mai există încă viață în trupurile lor febrile.
Crescuți dincolo de natură acum, hrană moale de râme,
Își ridică grav capetele, cu bună credință.

Ne imploră, vezi, în felul lor mut,
Să facem ceva, să vorbim pentru ei
Sau măcar să nu închidem ușa.
Popoare pierdute din Treblinka și Pompei!
„Salvați-ne, salvați-ne,” par să spună,
„Și zeul să nu ne-abandoneze,
Pe noi cei ce-am venit atâta prin în întuneric și în durere.
Și noi am avut vieți de trăit.
Voi cu măsurătoare de lumină, cu rute ocolite,
Nu lăsați ca munca noastră naivă să fi fost în van!”

–Derek Mahon