Roxana-Mălina Chirilă

Artă, MISA și inițieri – partea I

Am primit azi pe mail o înștiințare cum că va avea loc o „tabără de artă divină inițiatică” în octombrie la Herculane (12-18 octombrie 2012). Acuma, șansele să mă duc pe acolo sunt destul de slabe, că pe lângă faptul că m-am lăsat de curs nici nu sunt în țară în perioada respectivă. Dar o s-o iau ca pe o ocazie să povestesc puțin despre artă, viziunea lui Gregorian Bivolaru asupra artei și despre inițierea în artă pe care o promit aceștia participanților.

Ca mic „teaser” o să vă spun că inițierea în artă presupune ca artistul să-și controleze publicul. Pe deasupra, artistul crează „conștient” într-un mod care ucide arta din fașă – cel puțin în ce privește un număr de artiști pe care-i cunosc, tehnica lui Grieg e imposibil de urmat cu rezultate bune. De ce? Pentru că Gregorian Bivolaru nu e nici artist, nici nu le are cu istoria sau teoria artei, dar dă impresia că știe care e faza.

Mail-ul spune așa:

Tabăra de Artă Divină Iniţiatică
SiddhaArta
România, Băile Herculane, 12 octombrie 2012 – 18 octombrie 2012

Tematica din cadrul taberei: Arta Divină, o modalitate înţeleaptă a revelării Sinelui, prin punerea într-o inspirată şi deplină rezonanţă cu giganticele sfere dumnezeieşti de forţă ale iubirii, frumuseţii, binelui şi armoniei universale.
Tabăra este structurată pe DOUĂ MODULE:
– MODULUL I: în perioada 12 octombrie – 14 octombrie, în care se va primi tehnica iniţiatică în arte, oferită în cadrul taberelor de artă divină iniţiatică SiddhaArta de la Oradea.
– MODULUI II: în perioada 15 octombrie – 17 octombrie, în care se va primi o nouă iniţiere, la care vor avea acces doar cei care au primit prima iniţiere în arte, atât în acest an cât şi în anii anteriori.
– APLICAŢII SPIRITUAL-ARTISTICE în data de 18 octombrie 2012.
PROGRAMUL taberei va cuprinde:
– Iniţieri spirituale, chei esenţiale care vor da o nouă orientare în artă la nivel planetar – iniţieri oferite de către ghidul nostru spiritual;
– Exemplificări spirituale realizate cu susţinerea ghidului nostru spiritual;
– Tehnici şi inedite jocuri de grup pentru dinamizarea creativităţii;
– Program de creaţie artistică;
– Conferinţe pe specific artistic şi spiritual etc;
Pentru mai multe detalii va rugam accesati:
http://www.artediem.org/siddhaarta/

Am tot vrut să le spun colegilor de la curs care erau artiști că sunt diverse zone în care socoteala MISA de acasă nu bate cu cea din târg – adică nu prea bate cu realitatea. Sunt tot felul de chestii care trebuie privite în perspectivă. Perspectiva e cea în care chiar știi ce e în artă la ora actuală, chiar știi ce a fost în artă în trecut și chiar știi cu ce se mănâncă diverse treburi. Eu zic că nu degeaba am terminat frumoasa facultate de limbi și literaturi străine: am căpătat o perspectivă asupra literaturii britanice (ok, și japoneze). Am mai și corectat tot felul de cărți pentru Proiectul Gutenberg. Și pe deasupra, citesc, citesc, citesc. N-am citit toate cărțile importante din lume și mă îndoiesc că voi apuca vreodată să le citesc, dar am o oarecare idee cu ce se mănâncă subiectul.

Așa că atunci când am auzit niște bazaconii legate de artă am încercat să-i conving pe colegii mei din cadrul cursului de yoga că merită să bage un ochi și pe o altă perspectivă. Din păcate, asta se întâmpla pe la Tabăra Siddhaarta no. 1, când eu aveam sugestii și idei, dar organizatorii n-aveau timp de nimic altceva decât de ce pregătise Gregorian Bivolaru (ah, Grieg, Grieg, cum ne mănânci tu tot timpul și nici măcar nu ești prezent să-ți putem spune în față obiecțiile noastre).

Mi s-a promis că voi putea comenta legat de diverse aspecte pe site-ul de artă spirituală Siddhaarta, când va apărea, dar eu nu am reușit până la urmă să dau de site-ul respectiv. Discutasem la vremea aia cu George Adamescu, care avea planuri mărețe, despre dezbateri și evenimente pe acolo, pentru că el urma să fie conducătorul de proiect al site-ului. Însă nu s-a întâmplat nimic și chiar dacă îmi pregătisem niște articole despre istoria artei și despre istoria teoriei artei, n-am mai avut unde să le arăt.

Nu-i nimic, am blog. Pot să scriu aici, deși e mai puțin oficial, mai puțin cunoscut – dar poate ajută pe cineva.

În primul rând, arta contemporană e văzută cu ochi răi la MISA – e decăzută, e nespirituală, e susținută de secta satanică a masonilor și tot așa mai departe. Țin minte că Grieg spunea odată că dacă intri într-o librărie de la metroul din Paris (sau ceva de genul ăsta) găsești tone și tone de benzi desenate porno, de exemplu (amu, nu știu la ce librărie mergea el, la Cărtureștii noștri din București și la librăriile decente eu n-am văzut așa ceva, dar deh, fiecare frecventează ce are chef după gust). Sau muzica rock, e demonică rău și e promovată pentru că se promovează non-cultura. E plin de cărți urâte și de desene mizerabile, de filme proaste și de piese de teatru abjecte care nici nu merită numele de artă – și acestea ar fi create de artiști contemporani, secătuiți de idei, care se îmbată și se droghează ca să aibă o umbră de inspirație, cât o fi ea de rea.

Acuma, imaginea asta e falsă. Există într-adevăr artiști care fac exact ce a spus Gregorian Bivolaru – dar majoritatea celor apreciați nu fac deloc ce a spus Grieg. El s-a uitat la scursurile lumii artistice, le-a arătat cu degetul și a spus „uitați-i, mizerabilii!” Și în același timp spune că în vremurile vechi arta era de calitate…

Să lămurim un lucru: arta nu e niciodată complet superbă în nicio eră. Există o grămadă de prostii, fiecare aiurea în spiritul epocii respective. Dacă citești din literatura britanică a epocii victoriene (cea proastă, nu Dickens șamd), dai peste niște chestii foarte naive. Dacă citești romane sentimentale din Franța, care au fost pe acolo înainte victorienilor naivi, dai de niște sentimente înflăcărate și care acum ne sună cam fals. Unele piese de teatru de prin secolul 15 erau atât de explicite în ideile alegorice pe care le expuneau încât azi sunt cam greu de digerat.

De fapt, dacă stau să mă gândesc la unele piese și filme pe care le-am văzut făcute de diverși cursanți ai școlii de yoga MISA, cred că lor le-ar plăcea exact acel gen de piese. Le recomand, de exemplu, Everyman, piesa din secolul 15.

În general ce ne-a rămas din artă sunt vârfurile – cu cât a trecut mai mult timp, cu atât s-a pierdut mai mult. Ce e prost se pierde mai ușor decât ce e bun. Dar bineînțeles, azi avem parte de toată arta de azi – și bună, și rea. Încă nu s-a pierdut mare lucru. Așa că normal că avem și prostii – dar avem un Marquez, un John Fowles, un Mario Vargas Llosa… și mai mulți artști talentați decât pot număra pe degete – de la Dali, la ilustratori ca Charles Vess, la persoane care fac graffiti ca Banksy. E o lume plină de talent, plină de artă frumoasă. Normal că sunt și multe urâțenii, dar ele există în toate epocile. Dacă nu mă credeți, căutați artă din orice secol – și căutați peste 100, 200 de lucrări. E infim față de cât produce de fapt un secol, dar căutați și veți găsi tot felul de aberații. E normal ca ele să existe – nu toți artiștii sunt niște genii.

Însă viziunea MISA spune o chestie cu care nu sunt de acord din principiu: că există o așa-numită artă obiectivă, artă creată conștient, de care vorbea și George Gurdjieff, care evocă mereu aceleași trăiri în toți oamenii. Că astfel de opere de artă pot fi create de artiști inițiați, care știu exact ce fac, spre deosebire de majoritatea celor de azi, care creează artă subiectivă, inconștientă.

Eu nu pot fi de acord cu treaba asta: arta nu poate fi niciodată obiectivă. Arta e un sistem de semne prin care artistul le transmite ceva spectatorilor. Hai s-o luăm așa:

古池や
蛙飛込む
水の音

Acesta este un haiku. În japoneză. În primul rând, ca să-l înțelegeți, trebuie să știți să citiți în japoneză:

Furu ike ya
kawazu tobikomu
mizu no oto

Apoi trebuie să știți și japoneza:

Vechiul heleșteu
Broasca se aruncă-n el
Sunetul apei

Deja pare mai ușor de înțeles, nu? E un haiku (faimos, de altfel) de Matsuo Basho. Dar are o cultură în spate: perfecțiunea stă atât în formă (5-7-5 „silabe”, dintr-o lipsă de cuvânt mai bun, o diviziune între două părți care se contrazic și un cuvânt care să indice anotimpul), cât și în conținut. Pentru cineva care are o cultură japoneză poate da senzația de primăvară, de contrast între tăcere și sunet, poate să amintească de zen.

Dacă nu știi nimic despre Japonia, vezi un lac și o broască și cam atât.

În trecut „lumea” era limitată mai mult la cercurile intelectuale în care se învârteau artiștii. Da Vinci, Michelangelo n-aveau de-a face cu japonezii, indienii americani, nici chiar cu indienii din India. Și nici măcar cu popoarele scandinave sau cu cele slavice. Lumea era mai mică. Puteai învăța tot ce era de știut, puteai face parte dintr-o comunitate restrânsă, care vedea totul la fel. Dacă toți au aceeași cultură în spate, poți să te folosești de elementele culturii ca să transmiți același lucru oricui te ascultă. Dar încearcă numai să mergi ca european la o piesă de teatru Noh, sau ca indian din India să stai să te uiți la seriale americane. Ceva nu se pupă. E o diferență culturală. Pur și simplu nu vorbim aceeași limbă din punct de vedere cultural.

Și aici apare altă problemă: arta de azi cică ar fi decăzută și deplasată. Păi, care artă, stimabile Gregorian Bivolaru? Că multe porcării am văzut și eu la viața mea – dar și multe lucruri frumoase. Cineva din MISA îmi spunea: „E vorba de ce se promovează.” De ce se vinde, poate. Adevărul e că Marquez se vinde. Harry Potter se vinde. Twilight se vinde. Dan Brown se vinde. 50 Shades of Grey se vinde. Paulo Coelho se vinde. Stieg Larsson se vinde. Se vând tot felul – oare ce au în comun?…

Ceva nou și ceva bun, ceva care te face să vrei să citești. Ceva care strânge oamenii. Nu e vorba de ce e bun, ci de ce avem în comun. Marquez e Marquez, jos pălăria, cred că nici Grieg n-are nimic de zis despre el. Harry Potter a fost o serie bine scrisă care le-a permis multora să viseze. Twilight a fost romanul de dragoste, reinventat. Dan Brown a avut o carte decent scrisă cu un scandal în jurul ei – scandalul a făcut banii pentru că a găsit omul o temă care să enerveze lumea. 50 Shades of Grey e romanul pornografic de dragoste, adică exact ce lipsea de pe piața largă. Paulo Coelho e pastila de înțelepciune, bine spusă.

E vorba de puțin noroc, ceva idei și Dumnezeu știe mai ce. Dar n-aș spune că e promovare – și publicul n-a fost chiar așa de încântat de Twilight și 50 Shades e o carte pe care unii au citit-o pentru că au auzit că e și proastă. Promovare?… Doar context. Dorința de a citi romane de dragoste n-a dispărut când romanele de dragoste au fost considerate prea neinteresante de noua generație, așa că Twilight a umplut golul. Dorința de a citi pornografie nu e inexistentă doar pentru că există filme pornografice… e context. Peste 100 de ani, poate se va trezi un nou Gregorian Bivolaru să spună că în zilele noastre totul era superb pentru că îi aveam pe Marquez și Salman Rushdie, pe Arundhati Roy și, de ce nu, pe Susanna Clarke.

E vorba de istorie și context. „Artiștii erau cu adevărat respectați în trecut!” am auzit la MISA. Dar marii dramaturgi ai Greciei Antice nu erau chiar așa de respectați și Eschil a preferat ca pe mormânt să i se scrie că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. În renaștere scriitorii inistau cât puteau că ce făceau ei era bine. În Japonia multă vreme proza a fost neinteresantă. Gusturile se schimbă, situațiile se schimbă. E bine să avem un context înainte să ne spună cineva povești despre cum era arta și cum este ea acum – dacă lucrurile par prea simple și pare prea clar că ce s-a întâmplat e greșit, atunci ceva nu e tocmai în regulă și trebuie să mai cercetăm situația puțin.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |