Roxana-Mălina Chirilă

Artă, MISA și inițieri – partea II

Inițierea în artă care se dă în cadrul taberelor Siddhaarta seamănă ca idee cu un fel de ritual: e vorba de un fel de proces etapizat pe care-l faci în vreo oră (poate mai puțin) și al cărui efect durează 24 de ore.

Teoretic ritualul ăsta e perfect secret și n-ai voie să-i spui nimănui nimic de el. Practic vorbind nu mai țin minte exact cât dura fiecare etapă, așa că oricum nu-l puteți face. Unde mai pui că nici nu sunt peeeerfect sigură că n-am uitat afară vreun detaliu.

Că tot veni vorba, în careva din primele etape, nu mai știu în care, era o chestie care se făcea cu o sticlă de apă (sticlă de sticlă, nu de plastic). Se umple sticla cu apă la prima execuție a tehnicii pentru o anumită creație și se încarcă cu energia începutului. La următoarele execuții ale tehnicii pentru aceeași creație, toți participanții beau puțin din apa aia ca să se încarce cu energia începutului. Ca să nu se golească niciodată sticla, pui niște apă nouă peste aia veche și aia nouă se încarcă și ea cu aceeași energie a începutului pe principiul homeopatic.

Etapa zero: Consacrarea. Toată chestia îi e făcută cadou lui Dumnezeu.

Etapa unu: Etapa intenției. Ai intenția să creezi o anumită operă de artă și meditezi cu intenția asta. Acuma, spune Gregorian Bivolaru, intenția e compusă din trei elemente: alegerea, dorința și voința. Alegi ce vrei să faci, îți dorești să faci acel lucru și vrei să faci acel lucru. Vă rog să observați din chiar acest punct: ideea e ca artistul să se impună asupra operei de artă. El decide ce și cum de la bun început – e un proces aproape științific, pentru că cică ar fi o artă creată conștient, obiectiv, după anumite principii, nu ca arta obișnuită care e creată subiectiv.

Etapa doi: Alegerea arhetipului (și meditația cu el, evident). Aici deja încep să apară niscaiva probleme – dacă n-au apărut deja la etapa unu. Bun, dacă ești actor poți zice că joci un William Wallace și ești arhetipul Eroului. Dacă ești dansator zici că ești arhetipul Dansatorului Divin sau ceva de genul. Dar ce faci dacă ești scriitor, sau dacă faci un film? Care e arhetipul filmului Casablanca, să zicem? Care e arhetipul unui roman psihologic? Lucrurile se pot complica și mai tare: poate că sunt actor, dar trebuie să joc un personaj care e erou la început, dar ajunge mentor pe parcurs, dar manifestă tot felul de alte tendințe?…Pe de o parte poți zice că te centrezi pe arhetip, dar pe de alta poți să pierzi detalii și finețuri.

Dar. Arhetipurile sunt ușor de înțeles, toată lumea le cunoaște din o grămadă de alte povești care au fost spuse sub o formă sau alta. Arhetipurile au o întreagă tradiție în spatele lor. Nu sunt cu totul rele – și uneori pot avea o forță.

Numai că au fost și explicate prost. E drept, aici nu e vina lui Grieg, ci a celor care țineau conferințele. În primul an în care s-a dat inițierea, când am fost eu acolo, mulți trăiau cu impresia că Dumnezeu Tatăl e arhetip. Și cu ocazia asta, dacă e vreunul dintre ei care citește ce scriu eu aici, vreau să-i spun: nu. Un arhetip e un tipar. Un arhetip e o formă goală peste care torni ceva, un arhetip e un model – dacă nu ai mai multe chestii de acel gen, toate unite prin arhetip și diferite altfel, înseamnă că nu e arhetip. Deci dacă vă gândiți la multitudinea de Dumnezeu Tatăl care a fost reprezentată în artă, atunci acela e un arhetip. Dar dacă vă gândiți la Dumnezeu Tatăl ca fiind unul, acela nu e un arhetip pentru că e o chestie reală. Un pom nu este un arhetip de pom. Este un pom. Arhetipul nu există în lumea reală: e o idee.

Etapa trei: Sinteza dintre intenție și arhetip. Dacă vi se pare ciudată ideea asta, la fel ni s-a părut și nouă în sală. Cum poți să sintetizezi o intenție și un arhetip?… Dar din câte am înțeles până la urmă, treaba ar fi cam ala: știi ce vrei să faci, ce arhetip vrei să folosești, și intenționezi să-l folosești. Ceva de genul.

Etapa patru: Starea de minunare. Adică un fel de meditație în care te minunezi de opera de artă care-ți iese. Amu, eu nu știu alții cum sunt, dar eu cred că Gregorian Bivolaru nu e artist și habar n-are cum e să fii artist. Dacă trebuie să te focalizezi ca să te minunezi pe ceea ce faci timp de x minute înainte să te apuci de treabă, ești varză. Mai bine lasă-te de meserie. Ești ca un matematician care se concentrează acum pentru problema pe care o va rezolva mai încolo. Arta nu e o chestie care se face în momente prestabilite și în rest nu – e o chestie care-ți stă în minte și în restul timpului. Speli vase și-ți vin idei. Uneori te simți inspirat și ești perfect încântat, alteori nu. Dacă trebuie să meditezi ca să ți se pară că ce faci e minunat, nu ești artist. Ești un farsor care se păcălește singur.

Etapa cinci: Meditație cu ideea forță a operei. Aici începe cu adevărat distracția, pentru că Gregorian Bivolaru nu e nici artist, nu e nici în temă cu arta. Ideea forță a operei e o idee pe care tu o bagi în acea operă de artă și pe care publicul o va percepe subtil (adică nu i-o spui direct). Și e plin de idei forță de tot felul, care mai de care mai pompoase.

Problema unu: o pictură, un roman, o piesă de teatru etc. au de obicei mai multe idei, nu una.

Problema doi: fiecare trece orice prin prisma proprie, indiferent ce ar fi acel lucru. Poate fi vorba de realitate cu multiplele ei interpretări (gândiți-vă la câte neînțelegeri există), poate fi vorba efectiv de felul în care eu percep un anumit lucru și în care îl percepi tu (un bărbat e probabil să nu se identifice prea tare cu o femeie pe care o silesc părinții să se mărite cu cineva, nu?), poate fi vorba de gusturi (eu nu suport jazz-ul și îmi place rock-ul, alții sunt invers), poate fi vorba de codurile artistice pe care le cunoaștem (noi ca europeni suntem mai pregătiți să înțelegem o piesă de teatru a lui Shakespeare decât una Noh), poate fi vorba de o grămadă de lucruri.

Problema trei: Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Chiar și presupunând că un film de 2 minute ar avea o singură idee și că toți cei din sală ar împărtăși o viziune aproximativ identică prin care să privească acel film, simplul fapt că eu mi-am propus să transmit ceva prin el nu înseamnă că am și reușit.

De fapt, nimic din toată tehnica asta, revelație proprie a lui Gregorian Bivolaru, nu învață pe nimeni să facă artă mai bună. Toată tehnica încearcă să-i învețe pe cei care deja sunt artiști să încerce să fie subtili când izbesc publicul cu anumite idei. Nu e vorba de artă – e o politică a artei, baza se pune pe spectatori și ce simt și înțeleg ei, nu efectiv pe opera în sine.

Etapa șase: Structurarea egregorului. Acuma, cred că toți cei care au trecut pe la MISA au auzit de egregor. E chestia aia subtilă care e un fel de spirit colectiv creat când se strânge mai multă lume în jurul unei chestii (idei etc.) Se meditează cu muzică aici, e și o meditație cu Tripura Sundari… Și din egregorul ăsta face parte și publicul.

Grieg spune că artistul trebuie să își controleze perfect opera – dar ce propune el e cu totul altceva. Artistul trebuie să-și controleze perfect publicul, din punctul de vedere al tehnicii ăsteia. Trebuie să perceapă o anumită idee, trebuie să aibă anumite reacții, ba trebuie chiar și să aibă egregorul structurat după cum vrea artistul!

Etapa șapte: Mesajul. E exact același lucru ca ideea forță, doar că mai pe larg. Din nou, publicul trebuie să-l înțeleagă clar.

Etapa opt: Artistul meditează că devine releu prin care curg energiile și că opera asta de artă se integrează în câmpul planetei, că va influența lumea la nivel planetar. (mda)

Etapa nouă: Aici lucrezi. Și aici apare feedbackul! Da, în aceeași etapă, etapa nouă, care are loc la vreo oră după ce ai început tehnica și se termină după încă 23. Feedbackul ăsta nu înseamnă că primești recenzii favorabile – înseamnă că lucrurile se aranjează așa cum trebuie ca să creezi tu cum vrei, cică…

Etapa zece: Meditația de recunoștință către Dumnezeu.

Comentarii: Deci, ce e tehnica asta? E un fel de a arunca arta asta pe anumite tipare. Nu e vorba de a construi un schelet, ci de a o silui ca să faci din ea un instrument care să-ți transmită ideile. Asta înseamnă din punctul de vedere al lui Gregorian Bivolaru „artă obiectivă”, o artă în care toate detaliile sunt aranjate după cum vrea artistul. O artă în care artistul controlează totul în mod divin.

De fapt, e o încercare de a controla publicul. Idee forță, mesaj, egregor… Chestiile astea n-au legătură cu ceea ce creezi tu, ci cu ceea ce se percepe.

Gregorian Bivolaru spune că artiștii știu anumite tehnici prin care pot face pe toată lumea să simtă același lucru, dar nu precizează care ar fi alea. În schimb aruncă vreo câteva idei despre ce-și imaginează el că ar putea face un artist, pornind de la critica literară care se face prin liceele patriei. Ei bine, creația în sine arată puțin altfel.


Completare:

O altă persoană care a primit inițierea în artă, Carmenaș, a punctat câteva aspecte dintr-o altă perspectivă aici.

  1. Meditația cu starea de minunare există pentru a-i ajuta pe artiști să conștientizeze faptul că ar trebui să fie mereu încântați de ceea ce fac.
  2. O operă are mai multe idei, dar una singură este cea principală. (deci, completez eu, punctul respectiv nu e inutil dacă te aliniezi ideii ăsteia)
  3. Structurarea egregorului nu are legătură cu publicul, ci este o integrare a tuturor artiștilor care lucrează la respectiva operă într-un singur grup.

Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |