În 1961 unui profesor de psihologie de la Yale i-a venit ideea să studieze felul în care oamenii ascultă de autorități. Trecuseră vreo 15 ani de la al doilea război mondial, dar tocmai fusese arestat unul dintre oamenii din spatele Holocaustului, așa că era interesat de fenomen din cauza nazismului – nu că ar conta prea tare, pentru că experimentele pe care le-a făcut n-aveau nicio legătură cu politica.

Așa că Stanley Milgram a pus bazele unui studiu ale cărui rezultate îți strepezesc dinții.

A umplut orașul de fluturași prin care căuta voluntari pentru un experiment psihologic legat de învățare. Oferea $4 pentru o participare de o oră, plus 50 de cenți pentru drum – adică în total vreo $35 azi, conform unui site care calculează chestii de-astea. Cei care au răspuns au fost invitați apoi într-un laborator de la Yale, împreună cu un alt voluntar. Cel care conducea experimentul, un om de știință într-un halat cenușiu, le-a explicat așa: voiau să vadă ce influență are pedeapsa asupra puterii de învățare. Problema fusese studiată la animalele de companie, bineînțeles, dar nu se făcuseră niciodată studii pe oameni adulți.

Omul de știință le-a arătat un dispozitiv cu 30 de butoane, marcate de la 15 la 450 de volți, în creștere de la stânga la dreapta. Sub fiecare grup de 4 butoane era câte o notație, de la „Șoc ușor” la „Pericol: șoc foarte puternic”. Sub ultimele două butoane scria doar XXX.

Unul dintre cei doi voluntari urma să fie „profesorul”, celălalt urma să fie „elevul”. Era datoria profesorului să citească anumite perechi de cuvinte pe care trebuia să le predea elevului. Dacă elevul răspundea corect, trecea la întrebarea următoare. Dacă elevul greșea, îi administra un șoc de la aparatul electric. La fiecare greșeală trecea la următorul buton, așa că pornea de la 15V și putea ajunge, din 15 în 15, până la 450.

Apoi voluntarii trăgeau bilețele să vadă care dintre ei e care. Elevul era dus într-o altă cameră, unde era legat într-un scaun (ca să nu sară prea tare din cauza șocurilor). Profesorul rămânea în fața aparatului și nota răspunsurile. Experimentatorul urmărea totul. În cazul în care profesorul întreba, experimentatorul îi spunea că șocurile nu urmau să producă leziuni la nivel de țesut.

Profesorului nu i se spunea asta, dar tragerea la sorți era măsluită. Ca voluntar nu putea ajunge decât profesor, iar elevul era un actor care nu avea de fapt parte de șocuri. În același timp, dacă profesorul voia să se oprească, experimentatorul trebuia să-l îndemne să meargă mai departe, spunând, în ordinea asta:

1. Vă rog continuați.
2. Este necesar pentru experiment să continuați.
3. Este absolut esențial să continuați.
4. Nu aveți de ales, trebuie să mergeți mai departe.

Dacă profesorul insista să se oprească după toate cele patru îndemnuri, experimentul se oprea acolo. Dacă nu, continua până când administra 450V de trei ori.

Pe la 75V, elevul începea să dea semne că l-ar durea. Pe la 150V, începea să strige că vrea să fie lăsat afară. La 270V se auzea un urlet de agonie. La 300V spunea că nu mai urma să răspundă la întrebări – iar profesorului i se spunea să trateze lipsa de răspuns ca fiind un răspuns greșit. La 315V urla iar că nu mai vrea să participe. După 330 de volți nu se mai auzea nimic și nu mai apărea niciun răspuns.

Când li s-a explicat experimentul unor oameni care nu erau voluntari – psihologi, studenți, adulți din clasa de mijloc, toți au spus că ei ar fi refuzat să meargă până la capăt. Previziunile cele mai sumbre ale psihologilor spuneau că cel mult 4%, cazuri patologice, ar fi mers până la capăt.

Rezultatul real: 25 de voluntari din 40 au mers până la capăt, în ciuda urletelor victimei, în ciuda faptului că nu mai răspundea în niciun fel, în ciuda XXX-ului cu care erau însemnate ultimele două butoane.

Când experimentul a fost făcut cu bătăi în zid în loc de urlete (dar după același tipic), 26 de voluntari din 40 au mers până la capăt.

Când victima a fost adusă în aceeași cameră cu profesorul, 16 voluntari din 40 au mers până la capăt.

Când profesorul a trebuit să-i pună fizic mâna pe electrod victimei după 150V, 12 voluntari din 40 au mers până la capăt.

Când au luat ca voluntare femei, 26 din 40 au mers până la capăt.

Când elevul a spus de la început că nu participă decât dacă poate renunța când vrea, 16 din 40 au mers până la capăt.

Când au schimbat sediul și s-au prefăcut că sunt un institut de cercetare dubios, dintr-o clădire nu foarte reputabilă, 19 din 40 au mers până la capăt.

Când voluntarul s-a trezit față în față cu doi experimentatori, iar unul dintre cei doi a primit rolul de elev prin tragere la sorți, 13 din 20 au mers până la capăt.

…

Voluntarii n-au mers pur și simplu până la capăt fără să aibă mustrări de conștiință. Majoritatea au dat semne de conflict emoțional, care au mers de la tremurat și implorat până la râs isteric – și totuși au ajuns la capăt. Milgram își dă cu părerea că unii au ajuns acolo pentru că dacă n-ar fi mers mai departe până la un punct, ar fi trebuit să-și asume responsabilitatea pentru tot ce făcuseră până atunci.

Una dintre voluntare, d-na Rosenblum, a tremurat tot timpul, a încercat să-i accentueze diverse cuvinte elevului ca să-l ajute, a protestat că nu poți să le predai nimic elevilor decât prin iubire, că ea prin iubire îi învăța pe elevii ei, care erau delincvenți, dar ea îi ajuta prin felul ei de a se purta, prin faptul că le inspira respect față de autoritate. Nu-și pedepsea fizic copiii, era fată bună, suferea cu fiecare apăsare de buton… și a mers până la capăt.

Problema e, spune Milgram, că suntem obișnuiți să ascultăm de autorități. Când e vorba de propriile noastre acțiuni, făcute la propria noastră voință, ne ghidăm după un anumit cod moral – care spune, printre altele, să nu faci rău cuiva neajutorat. Când însă ne aflăm sub comanda altcuiva, continuăm să avem un cod moral, doar că se manifestă sub forma de loialitate, datorie etc. Prin felul în care suntem educați, învățăm să ne supunem autorității, pe care o tratăm cu deferență. Învățăm să i ne supunem – și uneori chiar să vedem anumite lucruri ca fiind deasupra oamenilor: știința (în cazul ăsta, experimentul), religia, patria etc. Nu stăm să ne întrebăm dacă există o autoritate răuvoitoare în spatele aceste chestii impersonale și superioare.

Încă ceva: voluntarii nu erau oameni îndoctrinați. Li se spusese pe scurt care era situația cu experimentul, apoi fuseseră puși în fața dispozitivului. În cazul în care se adaugă și ceva îndoctrinare, o perioadă mai lungă în care să ți se explice un nou sistem în care să vezi lumea, lucrurile stau și mai prost. Naziștii, spune Milgram, avuseseră parte de ani și ani în care li se zisese că evreii sunt subumani. Americanii din Vietnam luptau pentru patrie, ca să fie americani într-un mod real. Tot ce trebuie să se întâmple pentru ca să apară masacrele în timpul războiului e să iei un număr de persoane, să le bagi într-un sistem militar pentru a stabili faptul că se află sub o autoritate, apoi să le spui că acționează conform unui cod moral legat de patriotism, datorie, dragoste de țară, și în cele din urmă să-i trimiți să-și facă treaba. Când apar câțiva care nu vor să se supună, îi izolezi ca nu cumva să le vină ideea de revoltă și altora.

Deci poți să faci aproximativ 65% din persoane să tortureze pe cineva doar pentru că ai contextul necesar timp de o oră.

…continuarea, mai încolo.