[][1]

 

Am ajuns ca motocicliștii de mai demult, care știau cum să facă tot felul de reparații pe marginea drumului, că altfel nu ajungeau niciodată nicăieri. Acum câțiva ani dădeam telefoane în stânga și-n dreapta să întreb ce pot să fac atunci când calculatorul îmi dă chix. Azi sun doar să întreb unde găsesc o șurubelniță, că n-am chef să deschid cutia cu un vârf de cuțit ca să pot să aspir pe dinăuntru, să suflu praful din zonele mai delicate și să dau deoparte cablul care face contact cu ventilatorul. Mi-am repartiționat hardul fără să-mi omor Windows-ul (prea tare…), știu ce softuri să folosesc dacă-mi pică vreun hard, am toate fișierele importante într-un folder Dropbox, ca să nu-mi pierd toată munca dacă mi se distrug și Desktop-ul, și laptopul și hardurile externe deodată.

…Uneori nu mă simt ca o traducătoare/scriitoare care se ocupă de japoneză, engleză și cărți, ci ca un fel de mini-tech support. Așa că noroc că mai scriu și traduc când am timp 😛

Ascult Peter Gabriel zilele astea și scriu la un roman din care nu știu exact ce iese. De fapt, asta e povestea de fiecare dată când scrii ceva: nu poți să știi exact ce iese. Începi și după o vreme te prinzi că ce vroiai să faci nu e plauzibil, nu e bun, nu e destul. Cred că am calculatorul plin de povești lăsate baltă și de titluri și rezumate puse pe peste tot. (58 items, îmi spune folderul în care am băgat cam tot ce m-am gândit să scriu în ultimul an, plus ce-am mai găsit din ce scrisesem anii trecuți)

Uneori am scris direct pe vreun site, ctrl+c să fiu sigură că-n caz de eroare nu rămân fără. Și dacă mi-a picat curentul sau OS-ul tot fără am ajuns.

Noiembrie e luna de scris romane. E frig afară, se întunecă devreme, sunt slabe șansele la vacanțe și chiar mai slabe la sărbători. Studenții n-au examene, elevii n-au teze. Și mai e și un eveniment internațional, NaNoWriMo, care îi strânge pe toți cei care au chef să scrie un roman într-o lună și le pune la dispoziție un forum, statistici și articole scrise de tot felul de personalități.

Prima oară când am participat, acum vreo 4 ani, aveam nevoie de chestia asta. Aveam nevoie de ceva care să mă împingă de la spate să scriu 50.000 de cuvinte într-o lună, în medie vreo 3 pagini pe zi. Scriam rar, scriam destul de prost… Acum dacă-mi dai un laptop și un colț semi-tăcut, e destul. Pagină după pagină. E ok.

Azi eram într-o cafenea simpatică și scriam. Aveam în față o ditamai cafeaua cu lapte, vanilie și scorțișoară și unul dintre personaje, ca de obicei, s-a hotărât să facă mai mult decât era în plan. Ceea ce e foarte bine, că planul era mai mult o schiță pe marginea căreia ar fi scris, dacă ar fi fost scrisă, „a se rectifica pe parcurs”.

Așa că a povestit despre mono no aware. Nu i-a spus pe nume, nu avea de ce. Se explica pe el în fața cuiva, așa că nu încerca să vorbească despre teorie, despre conceptele japoneze despre frumos. Ceea ce nu era ieșit din context, pentru că era japonez, educat în Japonia, cu o cultură artistică japoneză. A spus atât: tristețea și încântarea ce apar în fața frumuseții efemere care dispare. Flori de cireș care cad, frunzele toamna. Apoi, dincolo de mono no aware, sentimentul lui: oamenii, care sunt și nu sunt, vin și pleacă niciodată cunoscuți, iar apoi dispar. A ști că e unul dintre ei, într-o lume plină de frumusețe efemeră, încercând să vadă cât mai mult la fel cum cineva ar ieși să privească frunzele toamna.

Cam acolo mi-a murit laptopul, din cauza unei baterii efemere, a cărei viață este spre sfârșit. Nu m-a anunțat că e pe cale să moară, așa că ultimele lucruri pe care le scrisesem au dispărut în ceață.

Am deschis fișierul acasă să văd câte zeci sau sute de cuvinte nu mai erau. Ultimele cuvinte: „Those who will some day live here where we end — should the blood happen to darken in their memory and overflow — let them not forget us, the weak souls among the asphodels.”

Luate dintr-o poezie de George Seferis, Mythistorema, citată în A Disused Shed in Co. Wexford, de Derek Mahon, pe care am tradus-o.

Odată mi-ar fi fost teamă să citez poezii într-un roman, dar de ceva timp mi-am dat seama că există reguli atunci când scrii și poți să le încalci pe toate dacă știi ce faci. M-au distrat romanele victoriene și literatura mai veche atunci când am făcut cursurile la facultate, dar până la urmă se pare că rămân copilul modernității, care face ce face și se întoarce la idei noi, tehnici noi, stiluri noi. De ce nu?… Iau câte o idee de unde apuc, prind un stil, văd cum se face ceva, încerc să-mi dau seama cum obții x sau y și de ce nu merge z.

Ascult Peter Gabriel și comand o nouă baterie de laptop, că face parte din obiectul muncii. Mă întreb dacă să scriu despre scris. Chestii mărunte. Cum să obții un stil gen Marquez prin gramatică, chestii de-astea.