Roxana-Mălina Chirilă

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Tonul e ușor, amuzant, înclinat spre o ironie care face partea neplăcută a vieții să pară mai simplă. De fapt, se vede de la început: Botchan înseamnă „tânărul stăpân” și e denumirea cu care îl alintă servitoarea bătrână pe personajul principal, pentru că e convinsă că tânărul e special, minunat, un dar pentru omenire.

Citez din traducerea în engleză de Treyvaud:

I have no idea why, but the old lady just adored me. It was a total mystery. My mother had gotten sick of me three days before she died, my father never knew what to do with me, and the whole town called me devil-boy, but Kiyo thought I was the greatest.

Traducerea în română (din cea engleză, că nu am de gând să traduc din japoneză acum):

Nu știu de ce, dar bătânica pur și simplă mă adora. Pentru mine era un mister total. Mama se săturase de mine cu trei zile înainte să moară, tata nu știuse niciodată cum să se descurce cu mine și tot orașul îmi spunea drăcușorul, dar Kiyo mă credea cel mai grozav.

Botchan e direct, are o idee personală despre ce înseamnă onoarea, e cam nechibzuit și lipsit de respect. Ca narator e franc, direct, nu se încurcă în cuvinte sau în tact – dar se implică în acțiune, în răsturnări de situație. Nu știi niciodată dacă e mai lent de cap, sau inteligent și-o ascunde.

După cum spuneam, traducerea lui Treyvaud este superbă. Când colegii stăteau să se chinuie cu o traducere în română destul de scorțoasă, eu am dat peste varianta asta în engleză, care e ușor de citit, curge lin, sună englezește, nu ca o engleză chinuită în fel și chip ca să semene cu japoneza. Există, ce e drept, și o versiune în engleză gratis (Project Gutenberg, probabil), dar nu e de aceeași calitate cu a lui Treyvaud.

Din introducerea făcută de traducător:

I gave Botchan himself the voice of the Platonic Ideal of the Assistant English Teacher in Japan blowing off steam: profane and outraged, hilariously aggrieved. As part of that milieu myself, I decided that too much polish would probably work against what I wanted to do, so I decided to translate the whole book in a month. And finally, I did virtually all of the work while drunk.

Care în română ar suna așa:

Lui Botchan i-am dat vocea Idealului Platonic al Profesorului Asistent de Engleză din Japonia când răbufnește: profan și indignat, haios de nedreptățit. Pentru că și eu fac parte din acel mediu, am decis că prea multă șlefuială probabil că ar dăuna ideii pe care o aveam în minte, așa că am decis să traduc toată cartea într-o lună. Și în final, am făcut aproape toată treaba în stare de ebrietate.

S-ar putea ca de acolo să vină tot farmecul traducerii.

Cartea o găsiți aici.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |