Din punctul meu de vedere, există două categorii de scriitori. Sau mai multe, dar două în ce privește personajele despre care scriu:

1. Cei care „preiau” oameni reali – de obicei raționamentul merge așa: dacă omul există, va fi un personaj credibil.
2. Cei care își inventează personajele – alt raționament: nu poți cunoaște cu adevărat psihologia celorlalți, deci mai bine inventezi.

Eu fac parte din a doua categorie. Nu cunosc pe nimeni atât de bine încât să-mi dau seama exact care sunt subtilitățile psihologice implicate în fiecare pas, fiecare alegere, fiecare decizie.

Odată mi s-a zis, „scrie scenariul, personajul principal e actorul X, bazează-te pe asta”.
„Aaa,” am zis. „Actorul X joacă personajul principal?”
„Nu, actorul X este personajul. Îl și joacă, dar el este personajul.”

Blocaj complet. De unde să știu eu ce e în capul actorului X? Poate că eu îmi imaginez că dacă actorul X ar trebui să lucreze într-un fast-food, și-ar da repede demisia și ar începe să facă scenete pe stradă ca să câștige un ban. Dar poate de fapt actorul X are o notă depresivă pe care eu n-o cunosc și care l-ar face să-și accepte slujba cea nouă și ar cădea psihic din ce în ce mai jos. Sau poate s-ar ridica repede în rang și ar ajunge… Nu știu unde. E un fast-food. Dar ca idee.

Ceea ce nu înseamnă că am senzația că scriitorii din prima categorie nu pot să scrie bine. Doar că îmi sunt străini ca specie. Am discutat odată cu Aimen Klimmeron, care a scris „Kama Pura” și am aflat că personajele din carte sunt inspirate din personaje reale. Și sunt credibile, tridimensionale, solide. „Kama Pura” n-o să ia premiul Nobel pentru literatură prea curând, dar e o carte ok, ușor de citit, oarecum realistă psihologic și nu mi-aș fi dat seama nici într-o mie de ani că Aimen K. a preluat oameni reali în cartea lui. (îmi vine uneori să-l sun pe autor să-l întreb dacă n-o vrea tradusă în engleză, poate ar merita să-și încerce norocul cu publicatul la ceva edituri mai New Age-iste din străinătate). (ok, recunosc că n-am mai citit-o de ani de zile, deci nu bag mâna în foc că e atât de bună pe cât mi-o amintesc, dar am încredere în amintirea faptului că m-a distrat la momentul respectiv)

În ce mă privește, personajele conduc povestea, ele sunt miezul, forța, motorul. Nu mă încurc în „oameni obișnuiți”, „bărbați tipici”, „femei la x-șpe ani”, „adolescenții de azi”. Nici nu încerc să mulez personajul pe acțiune, să găsesc pe cineva capabil să treacă prin toate corvezile necesare. Nu există lecții date de personaje – „uite ce bine e să fii așa”, sau „nu e bine să fii așa”. În schimb apare câte un individ, câte o individă, cu anumite idei, dorințe, poate fixații, poate hotărâri. Uneori alegerile lor, trăsăturile lor, pot să-i conducă în sus, alteori pot să îi conducă în jos, dar nu pentru că eu vreau ca ei să ajungă undeva. Pur și simplu, sub forțe proprii, ajung.

Mai demult, lucru la un scenariu care n-a ajuns nicăieri:
El: El, omul obișnuit, e răpit de zâne care îi arată unde a greșit în viață.
Eu: De ce e răpit de zâne?
El: Pentru că trebuie să învețe o lecție.
Eu: Ok, dar zânele de ce fac asta, care e motivația lor?
El: Nu au nicio motivație. Ele sunt un context.
Eu: *își notează că zânele erau chitite să dea lecții, probabil din plictiseală/lipsă de ceva mai interesant de făcut* ...De ce el? De ce e el răpit de zâne și nu altcineva?
El: Pentru că el e personajul principal.
Eu: De ce e el personajul principal?
El: Pentru că e omul obișnuit.
Eu: Nu există oameni obișnuiți. Cine e el?
El: E un tip care a greșit în relațiile de iubire.
Eu: Ahaaaaaaaaaa. OK! În sfârșit! Cum? Ce-a făcut?
El: Chestii tipice.
Eu: *moare puțin în interior* Adică ce?
El: N-a fost atent cu femeile, a fost gelos... și alte alea.
Eu: *nu-și poate crea deloc o imagine a personajului*

M-ar fi interesat să văd cum abordează altcineva scenariul respectiv și cum se materializează în mâinile cuiva priceput la metafore, oameni obișnuiți și încercări tipice, dar din păcate proiectul a picat în șaișpe.

De obicei personajele, așa cum le văd eu, au câteva note de fond, care le dau viziunea de ansamblu asupra lumii. Acolo lucrurile stau destul de simplu. Un personaj, să-i spunem A.P., are o viziune „la rece” a lumii, pe care o vede ca pe un sistem de relații, legături, cauze, efecte, formule care pot fi manipulate pentru a obține rezultatul dorit (și are o mică problemă în a înțelege emoțiile altora, sau motivul pentru care anumite lucruri sunt mai bune sau mai rele din punct de vedere moral).
C.A. crede în eroi, în bine absolut și rău absolut și va lupta cu mult curaj pentru bine, împotriva răului (dar pur și simplu îi scapă subtilitățile – și multe lucruri evidente, ceea ce înseamnă că acțiunile ei nu sunt chiar atât de absolute pe cât își imaginează).

Apoi se adaugă trăsături care sunt mai clare, mai concrete, care dau modul în care acționează personajele:
-disctracția favorită a lui A.P. e să se joace cu mințile oamenilor – e fascinat de reacții, de teamă, de devoțiune, de tot felul de lucruri pe care le poate cauza, chiar dacă nu le poate înțelege complet. E preocupat în primul rând de apărarea poziției sociale pe care o are, apoi de apărarea familiei din care face parte. Are umor, are o dorință ascunsă de a înțelege mai bine cum sunt ceilalți. E neintegrat și simte asta.
-C.A. crede cu tărie că e o persoană obișnuită și ignoră toate semnele care i-ar putea arăta altceva (de exemplu, nu e conștientă nici măcar de faptul că lipsa ei de interes sexual înseamnă că e asexuală; o pune mereu pe seama circumstanțelor și a „răcelii mentale” pe care de fapt n-o are). E impulsivă, credincioasă prietenilor, naivă și nu se cunoaște foarte bine. E de asemenea puternică, inteligentă în ce privește lucrurile practice și inspiră curaj și încredere în alții.

Restul sunt detalii. Ticuri, expresii favorite, modul în care reacționează efectiv în anumite situații concrete. Preferințe, gusturi, obiceiuri. Detaliile sunt ușor de influențat de context.

E un fel de piramidă: note de fond, note de mijloc, note de vârf. Fondul se schimbă prea rar, mijlocul se schimbă greu, vârful e oricând influențabil. Când nu știu ce urmează să se întâmple, mă uit la dorințele și doleanțele personajelor. Le trimit să obțină ce-și doresc și, brusc, apar conflictul, firul narativ, acțiunea, episoadele, întâmplările.