Roxana-Mălina Chirilă

Excelență din nimic

Sistemul de învățământ, se știe, merge la vale. Copiii nu mai învață, profesorii nu sunt buni etc. Nu? Da! Cum spunea cineva acum câțiva ani când erau grevele, de ce se tot zbat greviștii ăștia de profesori atâta, când ar trebui să treacă înapoi la treabă? Și-au făcut damblaua cu greva, acuma gata! Ei nu-și dau seama ce aiurea e să nu faci școală cu săptămânile?…

Discutam acum mai câteva săptămâni cu o profesoară excelentă, care a studiat prin Marea Britanie și a luat ceva grade (plural, grade) pe acolo. S-a întors în țară, din diverse motive, predă la liceu. Dacă n-ar da meditații, n-ar avea cu ce să-și plătească toate cele de zi cu zi. Chiria. Întreținerea. Telefonul. Știți voi, lucrurile pe care oricum trebuie să le plătești. Acum câteva luni maică-mea vorbea cu un asistent de la facultate, care căștiga tot cam pe acolo – sub 500 de euro pe lună, oricum. Dacă nu mă înșel, sub 400.

Desigur, veți spune, profesorii au o viață ușoară: câteva ore pe săptămână de predat, vacanțe lungi. Ok, perfect. La care se adaugă următoarele: făcut planul lecției – pentru fiecare lecție. Din câte știu, e musai și obligatoriu, că am făcut modulul pedagogic și am completat chestiile standardizate pentru orele ipotetice sau nu pe care le-am ținut. Corectat lucrări, eseuri, caiete. Se strâng repede cele 8 ore de muncă pe zi, dacă nu chiar mai multe. Apoi, orele de predat presupun să stai să discuți cu o clasă încontinuu – nu mai iei o pauză bruscă de cafea și stai să discuți cu cineva pe mess. Doar predai, predai, predai. Sună de ieșire, iei 10 minute de pauză (din care 5 sunt ocupate cu mersul până la cancelarie și înapoi) și o iei de la capăt. La ore, ideal ar fi să dibuiești cine se descurcă și cine nu și să-ți dai seama de ce nu ți se descurcă cei care nu se descurcă. Minimal, dar nu întotdeauna reușit, ar trebui să ții în frâu vreo 30 de ghemuri de neastâmpăr (sau hormoni) și să-i convingi să te asculte, să te respecte, să învețe și să facă ce trebuie. Ai toate atribuțiile unui lider și doar o parte minimală din avantajele lui.

Dar ce mă face pe mine să scriu azi nu e situația generalizată a profesorului. E o situație specială. Cea a profesorului excelent, care își știe materia pe dinăuntru și pe dinafară, care își știe manualele și elevii – și care își pregătește clasa pentru bacalaureat (promovabilitate de 100% sau în vecinătatea procentului) și vârfurile pentru olimpiade.

Profesorii nu sunt plătiți pentru pregătirile pe care le fac cu olimpicii. Școala nu îi premiază. Câștigă respect și, poate, un bonus infim. Unii nu-și bat capul (în liceu am avut un profesor care nu voia nici în ruptul capului să mă lase să merg la matematică, pentru că ar fi însemnat efort din partea lui; până la urmă m-am dus oricum). Alții văd potențialul celor pe care-i au în față și fac tot ce pot ca să-i pregătească.

Am vorbit cu fosta mea profesoară de fizică (și fosta dirigintă), care a trimis din nou și din nou elevi la naționale, care ne-a însoțit pe unde ne duceam – fie Iași, fie Drobeta Turnu Severin, era cu noi, se ocupa de organizare, își sacrifica vacanța ca să aibă copiii însoțitor, protector, profesor, ce-o fi. De obicei începea pregătirile de la începutul anului pentru județene, ore întregi în care stătea la școală cu vârfurie ca să-i împingă puțin aici, să-i împungă acolo, să le arate direcțiile, problemele, ideile, rezovările, posibilitățile. Materia făcută pentru olimpiade, apropo, este mult, mult peste materia făcută la clasă. Într-a opta faci culegerile de a zecea. Într-a zecea începi să ajungi dincolo de liceu.

Practic ai un număr de elevi și un profesor care se dă peste cap să facă tot ce poate ca să-i pregătească. De dragul lor, de dragul învățăturii, de dragul materiei, de dragul… Doar de drag, pentru bani sigur nu.

La fizică situația e și mai spinoasă. Nu e destul să faci probleme. Trebuie să faci experimente. De multe ori, aparatura din școală e veche de pe vremea tinereții lui Nicolae Ceaușescu, sau insuficientă, sau depășită. Țin minte că într-a opta eram la Târgoviște, la proba practică a naționalei, și aveam în față un multimetru. Nu mai văzusem un multimetru decât de la distanță, nici nu știam cum se folosește – pentru mine amperii și volții se măsurau cu niște cutii mari și groase, pe care se smucea sălbatic un arc de fiecare dată când măsurai ceva. Mă uitam cu groază la aparatul ăla mic, digital, pe care scria DCV, ACV și DCA, ba mai avea și niște simboluri ciudate. Bine, bine, îmi venea să strig, dar care sunt amperii?!…

Deci, profesor excelent. Iei elevii, îi treci prin toată materia, îi faci tobă de carte. Le pui în față nu doar problemele ușoare, făcute la clasă, ci îi duci până la începutul facultății, îi înveți cum să-ți calculeze toate nebuniile. Anul ăsta, de exemplu, la clasa a X-a, ți se cerea să determini experimental temperatura minimă din natură, cu ajutorul unor vase, eprubete, un termometru cu alcool, niște apă și încă vreo câteva obiecte nu foarte impresionante.

Bun, după chestia asta pățești următoarele: olimpiade are loc la Satu Mare și ție nu ți se dau bani de tren decât pentru clasa a doua, fără îmbunătățiri. Nu cușetă, nu nimic util. Îți dai seama că nu-ți rezistă fizic elevii și trebuie să umbli să rezolvi problema… cumva. Ceri sponsorizări, ajutorul colegilor celor care merg la olimpiadă, toate cele. Rezolvi administrativ. Apoi te ocupi de cei care merg la națională, le dai câteva ore pe zi, mai ales imediat înainte să ajungă acolo. Apoi te ocupi de cursurile tale, că normal că nu poți să-ți iei și tu liber cu ocazia olimpiadei. Dacă aveai meditații, sunt puse pe stop. Dacă aveai o viață personală, ghinion. Elevii să reușească – să ajungă, să se descurce, să ia premii. Să fie buni.

Creezi excelență, practic, din nimic. Îți pui la bătaie toată valoarea ta profesională, te dăruiești personal, treci peste toate problemele care apar din lipsuri de toate felurile și în cele din urmă reușești să aduci la un nivel foarte ridicat niște elevi care aveau doar potențial.

Și nimănui, aproape, nu-i pasă. A, felicitări, olimpiade. Ai creat un mic expert, în ciuda faptului că nu erai absolut nevoit, că nimeni nu te plătește, că e doar bătaie de cap, că e multă muncă, că îți stau tot felul de chestii în cale. Era datoria ta… probabil. Că ești profesor. Așa ar trebui, să fii dedicat. Și în fond e meritul elevului, că el a învățat.

Acum mulți ani mă chema taică-meu să merg în Austria la schi în vacanța de Paști și i se părea puțin ciudat că refuzam de fiecare dată pentru că aveam o națională. Mie, în schimb, mi s-a părut mereu stranie întrebarea lui. Normal că nu voiam la schi, nici în Austria, nici în Elveția – nici oriunde, nici la cele mai de lux hoteluri. După ce ai stat nopțile să înveți, după ce ai stat zilele să vorbești cu profesorul, să faci probleme, să dai tot ce ai mai bun din tine și să-ți dai seama într-un final că poți, că ești în stare… nu există nicio vacanță care să ți se poată oferi care să merite.

Poate de-asta se străduiesc atâta acești profesori să scoată totul din elevi, să-i pregătească, să-i aducă pe culmi, în ciuda tuturor dificultăților, eforturilor, nimicului care se întinde leneș în școli, în sufletele oamenilor. Pentru că e excelent să crești, dar poate că e la fel de excelent să-i crești și pe alții. Chiar dacă, în fond, prea puținor oameni le pasă și lumea se uită cam de sus la tine pentru că ești „doar” un profesor de gimnaziu sau liceu.

Doar atât mă gândesc: ar fi mai respectuos ca la următoarele inevitabile greve ale profesorilor să luăm în calcul ce e și cât de puțin e – și cam ce ar trebui să fie de fapt pentru ca mai mulți profesori să-și permită să producă excelență. Nu să mormăim la colțuri că ar trebui să treacă înapoi la muncă (ce-i mult e mult!) și să țină meditații ca să trăiască mai bine.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |