Am melodii de care mă îndrăgostesc pentru că-mi spun enorm de multe. Poate pentru că sunt ele pline de înțeles, poate pentru că am tendința să mă uit la versuri și să văd o interpretare care n-are nici în clin, nici în mânecă cu ce voia autorul.

„Touched”, de VAST. (i-am înnebunit pe toți cu VAST) Un cântec care-mi sugerează un dor lung, frânturi de imagini dintr-o poveste intensă și care nu se termină bine.

„I’ll never find someone quite like you, again”. De ce? Pentru că muzicianul e îndrăgostit? Sau pentru că avem de-a face cu o ființă supranaturală, stranie, efemeră?

„The razors and the dying roses/ Plead I don’t leave you alone/ The demi-gods and hungry ghosts/ God, god knows I’m not at home.” Cine îi spune ăstuia să nu dispară din zonă? Lamele și trandafirii pe moarte? Semizei și fantome flămânde?! XD Încep să interpretez partea de la sfârșot, „Doamne, Dumnezeu știe că nu sunt acasă” ca însemnând „nu-s în toate mințile”.

Adăugăm niște „Dirty Hole”, tot de VAST, pentru tensiunea apăsătoare și misterioasă pe care o creează. Pentru aerul de noapte târzie de vară cu geamul deschis pe care mi-l sugerează. Asfaltul încins peste zi care se răcește. O rană adâncă, resimțită îndelung, care devine o parte din cei care trăiesc acolo – dar care capătă frumusețea unei dureri transformate în artă.

Combinăm. Scriem.

…

Doar că nu era un adevărat mangaka. Se uitase la manga peste câte un umăr al cuiva din metrou, răsfoise volume alb-negru în librării și trăsese singur concluzii despre ce vedea. Înțelesese și totodată îi scăpase conceptul în timpul primelor întâlniri cu benzile desenate și ajunsese să se gândească la ele altfel, cu o viziune pe care o păstra cu mult după ce aflase adevărul. Crease povești spuse în cuvinte și imagini, dar fără convențiile uzuale care le uneau. Volumele lui erau schițe caligrafice, iar cocori eleganți stăteau pe marginile paginior, apucând imagini cu ciocurile și punându-le unde erau necesare. Personajele semănau cu picturi vechi de călugări, care vorbeau în cuvinte obscure, interesante și stranii, uneori în versuri, uneori în proză. Uneori imaginile erau în detaliu, alteori într-o simplitate elegantă. Uneori torcea firul povestirii în împletituri rafinate, cu personaje în semi-obscuritate, care nu-și schimbau poziția timp de pagini la rând, dar erau desenați în ușor alte stiluri, trecând din imagine în imagine într-o manieră stranie, ca de vis. Sau dădeai peste o imagine mare cât o pagină a unui perete shoji, desenat în detaliu, pe care cădea umbra unor amanți ascunși. Ea îi descoperise volumele de manga cu mult înainte să-l descopere pe el și se oprise, ca mulți alții, să le admire.

Poveștile lui erau lungi, stranii, realiste, suprarealiste. Personajele veneau și pleceau și nu făceau nimic din ce te așteptai de la ele. Dădeai peste intrigi și iubiri și dor și nostalgie și în cele din urmă simțeai că totul avea un sens efemer, azi aici, mâine scăpat printre degete, oamenii erau ca niște frunze duse de vânt, de o frumusețe fragilă, părți ale unei mulțimi, pierduți din nou în obscuritate în afară de câte cineva care răzbătea cu o strălucire fină dintre ceilalți. Clipe trecătoare prinse pe hârtie, scăpându-ți mereu printre degete și dispărând în ploaia înceată a nopții. Nu era literatură – era viață. Avea un stil influențat de scrieri vechi, de impresionism, de orice și de tot. Era schimbător, straniu, neobișnuit, întunecat, de neînțeles. Era el – incontestabil el, esența lui, el distilat în artă, dar totul devenea clar doar atunci când ajungeai să-l cunoști, niciodată înainte. Manga pe care o crea se năștea din cea mai adâncă parte a lui și el se scălda în lumina ei cu o încântare care-i fusese imposibilă când avusese o altă viață. Să-l iubești pe el însemna să-i iubești arta, să-i iubești arta însemna să-l iubești pe el – nu că ea ar fi simțit iubire măcar o clipă.

Nu se termină foarte bine. Nu se termină nici foarte rău.

Singurul defect cu adevărat major pe care-l are povestea asta momentan e că nu se termină deloc. Mai trebuie să scriu și să rescriu la ea.