Îi răspund aici lui Dorin Lazăr, care scria de curând despre Reductio ad Huidum: acel fenomen din presa/mentalitatea românească în care diverse dosare sunt judecate de opinia publică în raport cu cazul lui Huidu.

Dorin, problema e mai gravă și spune așa: ne e mult mai greu să ne imaginăm chestii abstracte decât chestii clare. Oamenii nu donează prea mult pentru cauze bune decât dacă au un exponent, o victimă identificabilă cu care să empatizeze. Un singur om care suferă, eventual brusc (și nedrept!) e mult mai puternic în conștiința și imaginația noastră decât o sută de mii de oameni care mor. Și încă ceva – o singură victimă ne influențează mai puternic decât dacă aflăm de o victimă plus statistici despre altele. Suntem ființe deseori emoționale, nu raționale – și n-ar strica să fim mai raționale pe alocuri. De ex., s-au strâns mai multe donații pentru victimele tsunamiului din Japonia, pentru 9/11 și alte dezastre bruște decât pentru cercetarea în domeniul SIDA. (citez chestiile astea din memorie și dacă aș fi pe laptopul nou și bun m-aș plimba prin articolele academice care făceau parte din bibliografia cursului A Beginner’s Guide to Irrational Behavior ținut de Dan Ariely ca să arăt studiile efective făcute aici).

Normal că apare Reductio ad Huidum. Pentru că oamenii în general nu se gândesc la consecințe și ramificații. Se gândesc la un singur om – un Becali, un Huidu. La ce au făcut cu mâna lor. La chestiile de care se fac vinovați conform unui sentiment al dreptății pe care ni l-am cultivat de mii de ani. Nu credem în pedepse care se aplică pe măsura daunelor făcute, ci în pedepse care sunt direct proporționale cu gesturile efective făcute de individ – în special dacă individul nu e Hitler sau Ceaușescu (pentru că cei doi sunt văzuți de parcă ar fi ucis cu mâinile proprii evreii, sau ar fi furat cu mâinile proprii tot poporul român; prezența lor devine ca un fel de personalitate multiplă și omniprezentă).

Din punctul de vedere al moralității vechi, uciderea e mai rea decât furtul. Și în fond, cine a fost furat de Becali? Cine e victima clară?… Cine e cel care suferă direct și clar de pe urma lui?…

Suferim de lipsă de imaginație și de proporții, de o neînțelegere a efectelor. Să vezi distanța pe care se răsfrânge un anumit fenomen e dificil, așa că ne-am obișnuit să spunem că politicienii fură – dar nu că fură de la noi, ci de la „stat”; unii fură de la bănci sau companii, dar nu de la noi, nu!

Moralitatea asta e destul de nefastă. De aici apare Reductio ad Huidum al tău. Pentru că nimeni nu vrea să fie ucis de un nebun faimos cu o mașină tare (chestie statistic nu foarte probabilă), dar ideea de furt de la stat e mult mai puțin dureroasă. Dar ai cui sunt banii de la stat?… Ai, ai, ai… noștri? Nuuuu. Nu? Nu. Dacă pune cineva greșit laba pe ei, oricum nu ne ajutau cu nimic. Nu? Nu?!