Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași.

– Care e ideea romanului tău?

Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee. Presupunând prin absurd că romanul ar fi vreodată studiat în școlile românești, răspunsul corect la întrebarea „Ce voia să spună autoarea?” ar fi o pagină goală.

Autoarea nu voia să spună nimic altceva decât ce a zis – cel mult ar fi vrut să spună mai bine. Dacă voia să spună ceva teoretic, să reveleze secretele universului sau în general să-și expună ideea despre lume, autoarea și-ar fi scris părerea pe blog. Ar fi scris o carte de non-ficțiune. Ar fi scris un eseu sau două. Ar fi mers la talkshowuri. Și-ar fi făcut o sectă. Ar fi deschis un stand publicitar. În niciun caz nu ar fi scris un roman, pentru că fiecare înțelege ce are chef dintr-o carte și pe urmă vin criticii să trântească simboluri falice în fiecare sabie și turn, sau simboluri marxiste în fiecare „N-a vrut boul să-mi dea o bere”.

Când scriu mă doare-n cot de teorie. Îmi văd personajele, știu unde vreau să le duc, știu ce ar spune și ce ar face și încerc să țin în mână o sută de detalii. Îmi pasă de poveste, nu de simbolismul ei. Îmi pasă de psihologie, de plauzibilitate. Problema mea principală, în momentul de față, e cum să scot o sucubă din peisaj fără să mi se apuce diavolul din cameră de moralizat.

Nu, zău. E o problemă.

Nu vorbesc de stil, deși și de acolo pornesc câteva schimbări în poveste (v-ați întrebat vreodată câte dintre marile idei ale lui Eminescu au fost modificate sau explicate într-un fel sau altul din simplul motiv că trebuiau să-i iasă ritmul și rima?). Vorbesc de poveste în sine, care e vie, trăiește, care trebuie scrisă, condusă, gândită. Literatura ar trebui să reflecte bucăți de realitate – nu să fie carne aruncată pe un schelet de idei, pentru ca apoi cititorii să canibalizeze cartea pentru a da din nou de schelet.

Am un singur teoretician literar care-mi place enorm. De fapt, îmi place o propoziție din el. Dar aia mi-e carte de căpătâi în ce privește scrisul și interpretatul: „Autorul e mort.” L’auteur est mort. Roland Barthes, 1968. În clipa în care cititorul se apucă de citit, autorul moare. Nu mai are autoritate asupra textului lui – în niciun caz nu e Dumnezeul cărții, care poate lămuri orice și oricând. Cititorul preia ștafeta: el e cel care interpretează totul prin prisma proprie, care vede idei și conexiuni. Poate chiar mai bine decât autorul.

Am scris odată o poveste în care era vorba de un tip căruia începe să-i curgă apă prin cablul de la internet de fiecare dată când plouă – dar oricât sună la firma de internet, cei de acolo îl iau peste picior. Prin cablu curge din ce în ce mai multă apă însă, îi inundă casa, îi inundă cartierul, inundă lumea. Tipul își face o bărcuță din ce găsește prin casă și reia povestea lui Noe, cu porumbelul, până reușește să ajungă înapoi pe uscat. Povestea a fost preluată de revista celor de la studii americane de la Universitatea din București, [Inter]Sections.

La ceva timp după ce era deja pe net, după ce fusese apreciată și lumea comentase, am sunat o prietenă, foarte entuziastă:
– Hei, am zis, acuma-mi dau seama că faptul că apa îi vine prin cablul de net e un fel de metaforă pentru puhoiul informatic din ziua de azi!!!
– Mă întrebam cât o să-ți ia să te prinzi, mi-a răspuns calmă.

Povestea apăruse dintr-un caz real (unei profe îi picurase cablul de la net când ploua) și un chef de a scrie ceva absurd și sec.

E povestea lipsită de idei și interpretări, doar pentru că eu nu mi-am dat seama că ele există până când mi-au zis alții de ele? Nu. E romanul lipsit de idei și interpretări? În niciun caz. Dar simt că rolul meu ca autoare e să răscolesc în adâncuri și să văd ce găsesc – și să-mi dau seama dacă ce am găsit are valoare sau nu. Nu e rolul meu să decid ce găsesc ca să știu unde să răscolesc.

În România autorii sunt tratați ca niște genii care scriu cu condeie din care picură câte un monument. Sunt niște zei creatori care construiesc așa cum îi taie capul, revelând secrete extraordinare și chestii de pici lat. Scriu frumos, literar, scriu pompos de se vede de la trei kilometri că scriu Literatură. Și sunt toți monstruos de măreți. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, adică a apărut scurt pe cer, dar toată lumea știe ce-i cu el. Când suflă asupra unei pagini, pe pagina aia Dumnezeu însuși întipărește înțelepciune. Când s-a născut au cântat teii și s-au cutremurat turcii și păsărelele somnoroase. Când a murit a mugit marea de ciudă. Sadoveanu e Ceahlăul literaturii românești – masiv, greoi, te uiți de sus până jos la el și decizi să-i întrebi pe alții cum e drumul și dacă n-ar putea să-ți dea câteva poze, că n-ai chef să vezi tu însuți cum e. Când scria el picau baltage din cer și istoria se înfoia toată ca o plăcintă. Și asta se întâmpla pentru că scriitorii sunt superiori celorlalți oameni, sunt cumva scoși din realitate, neatinși de cotidian.

Din păcate, asta e teoria română despre literatură pe care o întâlnim în școli: romanele nu au idei, nu au interpretări – ele au o idee: cea pe care o voia autorul; literatura adevărată e măreață, sublimă și plină de filozofii ascunse: nu e plăcută, interesantă și distractivă; scriitorii scriu cu epitete și metafore și în general „expresii frumoase”; cititul nu e citit, e lecturat în lecturi obligatorii.

Eu sunt de părere că ăsta e un românism pe care l-am putea abandona liniștiți. Să vină Barthes și literatura scrisă pentru cititori! Să vină poveștile, personajele, umorul!