Roxana-Mălina Chirilă

Despre îndoieli demoniace

De prin 2009 încoace, de când MISA vrea cu tot dinadinsul să demonstreze lumii că e sectă, Gregorian Bivolaru a venit cu o nouă idee genială prin care-și convinge cursanții să nu pună la îndoială ce învață la cursul de yoga și spiritualități conexe inițiat de el: îndoielile demoniace.

Ce-s alea? se întreabă probabil cititorul neavizat. Cuvintele au sens, dar parcă nu-ți vine să-l crezi. Răspuns: „stări nefaste ale minţii care provoacă în universul nostru lăuntric procese năucitoare de rezonanţă ocultă” (vă zic imediat de unde am luat-o). În traducere liberă a conceptului din limbaj de lemn în limbaj de om obișnuit: îndoiala demoniacă e o chestie care-ți poate face mult rău doar pentru că o ai. Fără să vrei, automat, chemi spre tine tot felul de chestii nasoale – emoții și sentimente, trăiri, păreri, gânduri, eventual chiar situații de viață. Dacă ai ghinion, demonii se simt satisfăcuți că te chinui singur (nu inventez, iau de pe yogaesoteric, din cuvințelele proprii ale lui Gregorian Bivolaru) . Chestiile astea se întâmplă nu pentru că faci ceva, ci pentru că nu crezi ce trebuie. Pentru că nu ai încredere în anumite chestii.

Cine vrea să spună „control mental”, mâna sus.

Pastila cu îndoielile demoniace mi-a fost servită și mie. Nu credeam că Gregorian Bivolaru e maestrul? Pentru că am îndoieli demoniace. Nu credeam că anumite chestii de la curs funcționează? Îndoieli demoniace. Mă îndoiam că haremul maestrului, videochatul erotic și filmele porno erau spirituale? Îndoieli demoniace. Pentru „boala” mea exista deja o etichetă care îi făcea pe ceilalți să ignore faptele și dovezile pe care le scoteam, din convingerea că eram influențată de „demonași”.

Nu mi-e clar care e faza cu îndoielile astea și când devin demoniace. Singurul criteriu pe care l-am identificat e că sunt îndoieli bune când te îndoiești de alții și îndoieli demoniace când te îndoiești de maestru și MISA. Sau că sunt îndoieli bune dacă revelează adevărul și îndoieli demoniace dacă te chinuie. Dar faza cu ele e că îndeamnă oamenii să facă ceea ce-și doreau demult să facă: să bage capul în nisip ca niște struți.

Voiam să vorbesc despre asta pentru că azi pe Yogaesoteric s-a publicat un articol citibil despre subiect. Era citibil probabil pentru că era preluat de pe yogamagazin.ro și cei de acolo sunt mai talentați stilistic decât trupa lemnoasă de pe Yogaesoteric. V-il recomand, pentru că am de gând să-l iau la analizat (și din el e citatul de mai sus).

Articolul începe cu o poveste despre Ioana (nu o Ioană de-a mea, deși multe din cunoștințele mele se numesc Ioana).

Ioana noastră s-a apucat de curs, dar n-a fost o yoghină model. Dintr-un motiv sau altul, nu a făcut yoga în fiecare zi și nu s-a dat peste cap de entuziasm. Primele ei probleme cu îndoiala au apărut când trebuia să meargă la curs pentru prezență, deși cursul dura târziu și a doua zi dimineața trebuia să ajungă la facultate – de ce să facă asta? „De ce prezenţă? De ce obligatorie?” (sincer, răspunsul e clar: pentru că dacă vrei să mergi la un curs, mergi când e, nu când nu e; dar se pare că nici Ioana, nici autoarea nu s-au gândit la chestia asta; și dacă te bagi în jocul de-a promovatul anului la MISA, accepți criteriul cu X prezențe obligatorii/an)

Ioana a continuat să se îndoiască de faptul că anumite chestii descrise în cursul de yoga i s-ar putea întâmpla chiar ei – începând cu situații sexuale și ajungând la experiențe spirituale de vârf. E o îndoială destul de logică, nu doar pentru criticii MISA care spun că multe „tehnici” predate sunt predate aiurea și n-au valuare, ci până și din perspectiva MISA – dacă nu practici, n-ai rezultate. Dar dintr-un motiv sau altul îndoiala asta „demoniacă” e prezentată ca un fel de chestie ilogică și nasoală.

În cele din urmă, Ioana noastră și-a dat seama că se îndoia tare, pentru că a citit o broșură foarte vehementă scrisă de Gregorian Bivolaru. Și a zis că o să-i scrie ghidului ei GB, ca să se lămurească care-i treaba. Dar a tot tergiversat și până la urmă s-a îndoit atât de tare că s-a lăsat de curs. Acuma, dacă e real cazul e posibil să fi intrat doar pe exmisa și să se fi îngrozit, dar asta e altă problemă. Să presupunem că s-a lăsat de cursul de yoga din cauza îndoielilor.

Autoarea articolului ne atrage atenția că e groasă treaba: îndoielile duc la dat cu piciorul în viața spirituală. Soluția? Sugestii mentale pentru credință și încredere în sine; folosit busuioc, mentă și sunătoare în stil terapeutic, pentru efectul exorcizant; îmbrățișări; ascultat glasului inimii.

Apă de ploaie, în final. De unde știi dacă o îndoială e rea sau bună? De unde știi dacă nu te-ai împiedicat de adevăr, dar te-ai ridicat și ai plecat mai departe (frază folosită des la MISA, dar în alt context)? De unde știi dacă o chestie care-ți trece prin cap e adevărată sau falsă? Chiar și presupunând că îngerii și demonii sunt reali și foarte interesați să-ți bage idei în cap, ideea ar rămâne în picioare: de unde știi dacă asculți de demoni sau de îngeri? Soluția sugerată în articol, printre altele, pare să fie cea de a-i bate la cap cu întrebări pe cei mai deștepți ca tine… și de a băga capul în nisip, dacă poți.

Din păcate tendința de a băga capul în nisip sau de a te baza pe „autorități” nu e specifică doar MISA. O întâlnești cât vrei și în lumea „obișnuită”.

Dar există o altă metodă – extraordinară! – de îndepărtare a îndoielilor, folosită de inițiați de sute de ani. Și printre inițiați se numără Einstein și alți fizicieni, tot felul de genii în diverse direcții și oameni care încearcă să afle mai multe despre lumea în care trăiesc. Se numește „metoda științifică”. Are câțiva pași, dar în principiu se rezumă la o chestie clară și concretă: verificarea. Întâi observi că se întâmplă ceva, pe urmă îți dai cu părerea ce se întâmplă, după care verifici dacă ai dreptate.

E destul de la obiect. Să zicem că X îmi spune că are un dragon în garaj. Eu mă îndoiesc, pentru că n-am mai auzit de nimeni care are un dragon – și și dacă ar avea, poate nu ar încăpea în garaj. Așa că mă duc să mă uit. Poate că X doar face mișto de mine și de naivitatea mea și n-are nimic acolo. Poate are într-adevăr un dragon în garaj. Poate are o mașinărie care arată și se poartă ca un dragon. Sau poate are un dragon de Komodo. Dar un lucru e clar: o să am mai multe șanse să văd care e faza cu dragonul ăla din garaj dacă mă duc, efectiv, să văd și să cercetez.

Atunci nu mai apare problema „îndoielilor demoniace”. Nu fugi de ele, nu bagi capul în nisip. Te uiți doar să vezi dacă lucrurile stau cum ți se pare și verifici dacă nu e ceva care-ți infirmă teoria. Nu se mai pune problema să te chinui singur și să se simtă bine demonii că ție ți-e rău, nu mai mergi de fiecare dată la cineva mai deștept ca să-l întrebi ce și cum. Înveți să gândești și să vezi de unul singur. Nu împrumuți înțelepciunea altora, ci o dezvolți pe a ta.

Zic și io.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |