Femeia e o creatură superioară. Dă dovadă de empatie şi de înţelegere, de blândeţe şi bunătate, uneori chiar de înţelepciune şi iubire. Femeia poate însă să şi mintă, să înşele, să manipuleze şi să se răzbune şi să facă câte şi mai câte alte astfel de răutăţi.

Cam ca bărbatul, de altfel, care e şi el o creatură la fel de superioară pentru că face parte din fix aceeaşi specie. În comparaţie cu cimpanzeii şi delfinii, oamenii sunt uniformi şi greu de distins, în comparaţie cu paramecii e aproape absurd să vorbeşti de diferenţe importante între oameni.

Aşa că dintr-o perspectivă a umanităţii în general, sunt prea puţin impresionată de chestiile despre femei pe care le întâlnesc pe toate drumurile. Sunt chiar cinică. Sunt cinică în ce priveşte trecutul la cratiţă (deşi mă descurc chiar bine la cratiţă, graţie unei pasiuni pentru mâncare şi a necesităţii de a mi-o face singură), cinică în ce priveşte capacităţile superioare ale femeii în ale cusutului sau ale curăţeniei (prietenii ştiu de ce) şi cinică şi în ce priveşte splendidele calităţi ale femeilor.

Femeile sunt, în general, ceea ce se fac. Te naşti pe lume cu nişte atribute, cu nişte ocazii şi pe urmă te clădeşti ca om – cum poţi, dar şi cum vrei. Nu ar fi fost de exemplu totalmente exclus la nivel de posibilităţi să-mi folosesc calităţile pentru marketing (cum mi-a sugerat maică-mea vitregă), pentru a preda în şcoală (am talent, am înclinaţie, dar n-am chef de sistem) sau să-mi folosesc un cu totul alt set de calităţi pentru a convinge bărbaţii să mă întreţină (am avut şi exemplul pe viu „Vai, dragă, nu-mi iei şi mie o poşetuţă Gucci, că eşti singurul care a primit ceva azi noapte”, dar recunosc că cel mai tare m-a perplexat faptul că tipa ştia ce primiseră cei din jur; nu sunt sigură că exemplul nu m-ar fi putut determina să-mi folosesc un alt set de calităţi ca să mă fac Jane Bond).

Citate gen „Femeile sunt un izvor de înţelepciune a inimii” nu mă dau pe spate pentru că denotă o generalizare menită să te facă să te simţi bine fără să mişti un deget. Dacă femeile sunt aşa de superbe şi tu eşti femeie, atunci… Atunci poţi să te relaxezi pe plajă cu un mojito. Nu trebuie să faci ceva cu viaţa ta, nu trebuie să vrei mai mult, să te străduieşti să atingi ceva pentru tine. E destul să fii femeie.

Piedestalul celor care cred în feminitate ca adevăr, ca superioritate feminină nu e un loc de unde să tronezi ca o femeie superioară. E o închisoare personală, e un premiu de consolare, e o chestie pe care ţi-o spui când n-ai altceva mai bun de care să te bucuri. Uneori poate chestiile de genul ăsta prind bine (nu ştiu, poate ai vrut să-ţi repari calculatorul, ai eşuat lamentabil şi ai nevoie de un substituent de ciocolată care să nu îngraşe), dar de cele mai multe ori nu sunt nici pe departe folositoare. Pentru că nu mai faci altceva. Pentru că în loc să obţii ceea ce vrei preferi să te faci că ai deja tot ce-ţi trebuie.

Sunt acuzată uneori de feminism şi de supărare pe valorile tradiţionale feminine – mai ales când râd pe sub mustaţă de femeia dătătoare de dragoste, de mama al cărei scop în viaţă e iubirea de copii a citatelor răs-citate. Prefer să mă gândesc că sunt cineva care crede că merită să-ţi faci viaţa cum o vrei tu – nu cum ar fi mai simplu să o laşi, nu cum o văd alţii şi poate că ar fi bine.

Şi, mă rog, ok. Prefer să mă gândesc la femei ca fiind capabile de mai mult decât complacere în citate pentru că fac parte din aceeaşi specie cu bărbaţii. Cea umană. Care poate face destul de multe.