O postare oarecum tehnică pentru toți cei care și-au șters din greșeală un harddisk, care și-au pierdut datele din cauza unei repartiționări aiurea sau care au intrat în panică atunci când au aflat că „experții” le pot vedea pozele și mesajele din telefon, chiar dacă le-au șters.

Ok. Uite aici:

000000001010010010100101001001001001001010100101110

Asta e o idee de cum arată informația de pe hardul tău. O serie extrem, extrem de lungă de 0 și 1. Ce scrie acolo? Păi, e greu de zis. Chestia asta: 00000000 poate fi 0. Sau poate fi „fals”. Sau poate fi și altceva, depinde cum o citești. Poate fi o literă. Cum îți poți da seama?… Undeva scrie cum trebuie citită secvența. Dar de fapt tu personal n-o să-ți dai seama pentru că nu te interesează. E treaba calculatorului să interpreteze ce scrie acolo și cel mai probabil n-o să-i pese nimănui dacă pe milimetrul ăsta pătrat ai mai mulți de 0 sau mai mulți de 1. E irelevant pentru tine ca persoană din fața calculatorului, pentru că lucrurile se petrec automat.

Dar de ce povestesc depre chestia asta, atunci?…

Pentru că e relevantă când vrei să te prinzi ce se întâmplă de fapt cu datele tale când le muți sau le ștergi. Te-ai întrebat vreodată de ce ia mai mult timp să muți un fișier de pe C: pe D: decât să-l muți de pe un folder de C: pe un alt folder de C:? În primul caz vrei să muți 100 GB și te duci să bei o cafea până termină. În al doilea caz ai clipit și s-a mutat. Dacă vrei să copiezi un fișier de pe DVD pe calculator ia ceva timp, dacă ștergi fișierul o să-ți dispară instant.

Misterios, nu? Dar explicația e destul de simplă. Când copiezi un fișier, sau îl muți de pe un hard pe altul, calculatorul tău practic se apucă și copiază. Citește în stânga: 01010101111101101101 și scrie în dreapta: 01010101111101101101. Chestie care o să dureze ceva timp.

Când îl ștergi sau îl muți din, să zicem din D:Filme noi pe D:Filme vechi, se întâmplă alt proces, care e mult mai simplu. Și care poate fi explicat dacă știi răspunsul la întrebarea asta: „Dacă totul e 0 și 1, de unde știe calculatorul meu să-și dea seama care dintre tonele alea de 0 și 1 e copia mea scanată după buletin?” Păi… Are o listă. Unde zice așa, „Fișierul X e la adresa A. Fișierul Y e la adresa B.” Și tot așa. Când vrei să-l accesezi pe X, calculatorul se uită, vede unde trebuie să caute și merge la A.

Dacă vrem să intrăm în detalii, se întâmplă destul de des și așa ceva: X are 300KB. Dar la adresa A au loc doar, să zicem, 50KB. Așa că atunci când ajunge la capătul lui A calculatorul scrie, „Restul de fișier e la adresa A1”. Și continuă cu fișierul la A1. Dacă nu-i ajunge spațiul nici acolo, merge la A2. Și tot așa… Problema cu sistemul ăsta e că la un moment dat poți avea fișiere împrăștiate peste tot în harddisk. O să ai un pic de fișier aici, un pic de fișier acolo, încă un pic dincolo. Și cititorul de hard o să sară de colo-colo ca un iepure în călduri, pierzând o grămadă de timp cu drumurile. Ce faci când pățești treaba asta?… Defragmentezi. Calculatorul o să încerce să adune bucățile de fișiere împreună, ca să poată citi și scrie mai eficient.

Dar ca să ne întoarcem la oile noastre cu ștergerea de fișiere. În general ai crede că dacă îi spui calculatorului să șteargă definitiv ceva, o s-o facă. Ai zice că datele respective se șterg și nu mai e nimic acolo – dar nu-i așa. Se șterge doar informația că ar fi un fișier acolo și se declară că e memorie liberă.

Deci, înainte de ștergere:

„Uite, aici e un fișier!!!” —-> 010100111101110111111001111…..

După ștergere:

„Aici e gol, poți să scrii ce vrei!” —-> 010100111101110111111001111…..

De ce se întâmplă chestia asta?… Pentru că nu are sens să înlocuiască totul cu 0-uri. Dacă o să fie cazul să scrie ceva, o să scrie peste. N-o să se încurce în șirul ăla, pentru că n-o să fie nimic care să-l trimită la adresa aia din memorie. Și, fiind calculator, nu-l deranjează estetic. În plus, ar dura destul de mult timp să scrie 0 în fiecare loc. Cât de mult?… Păi, asta se întâmplă când formatezi un hard. Nu cu Quick Format (care șterge informațiile despre fișiere, nu fișierele în sine), ci cu formatarea aia lungă, full format.

Așa. În momentul în care tu muți un fișier de pe o partiție pe aceeași partiție, de fapt nu mută nimic în memorie. Doar modifică locul în care scrie „Calea ca să ajungi la fișierul ăsta e asta.” Nu durează decât o fracțiune de secundă, practic.

Buuuun. Și cu asta ajungem la problema datelor șterse „definitiv” care pot fi recuperate. Dacă șirul ăla de 0 și 1e intact, pot să iau un program care să se uite atent de tot la ce am eu acolo și să-mi reconstruiască fișierul. E o problemă destul de delicată – dacă ai scris chestii pe hard te poți trezi că părți esențiale din fișier nu mai există. Soluția nu merge mereu, poate fi problematică, dar nu e exclus să recuperezi o grămadă de date. Există programe gratuite care fac asta, există programe pe bani care fac asta, există locuri unde te poți duce ca să-ți salveze datele (și de obicei te costă de te usucă, așa că e muuuuult mai indicat să faci back-up).

E destul de simplă treaba. Deci, dacă ți-ai șters din greșeală toate datele de pe calculator, inspiră. Expiră. Nu scrie nimic pe hard! Pentru că încă mai poți recupera.

Și dacă dai peste articole alarmiste despre cum „Experţii în tehnologia smartphone susţin că pot recupera aproape orice informaţie care a fost deţinută de astfel de dispozitive”, nu e necesar să te impacientezi. Da, se poate. De pe orice memorie și cam orice tip de informație. Dar nu la infinit și nu oricum. În fond, memoria e limitată, nu poți să recuperezi 30GB de date care au trecut prin telefonul tău dacă tu ai un card de memorie de 16GB. Dacă ai scris peste ele, ghinion de neșansă. pot să tot încerce experții să găsească ce nu mai există.