Cel mai greu e să ștergi.

Mă uit pe pagini și pagini de text (8 la dublu spațiu, 2631 de cuvinte) și nici nu știu ce să șterg și ce să las. Sentimentul de frustrare când n-ai o parte rea de care să te legi, n-ai o parte foarte bună pe care să construiești. Îmi vine să arunc la gunoi capitolul și s-o iau de la capăt, doar că n-am condițiile fizice și psihice să rescriu aceeași chestie de o mie de ori până iese. Plus, senzația că nu e totul rău…

M-aș duce în vreo cafenea să șed acolo până rezolv situația, dar n-am chef de muzica niciuneia la care mă pot gândi.

Cred că cea mai bună chestie pe ziua de azi a fost și o să rămână World of Tanks de la 9 dimineața, cu alți doi care probabil n-au putut să doarmă mai mult (apropo, se dau zile de cont premium gratis). Acum am rămas cu un ceai negru afumat peste care mi-am trânit miere ca o blasfemiatoare a connoisseur-ismului în ceai (Lapsang Souchong se bea cu lapte și zahăr) și cu un capitol de roman care trebuie scris mai bine.

Cred că aș vrea să fac pe Harry Potter – doar că invers. Vreau să mă ascund la mine în cameră și ceilalți să se prefacă că nu sunt acolo. (“I’ll be in my room, making no noise and pretending I’m not there” (Harry Potter and the Chamber of Secrets))