Discutam nu demult cu cineva despre niște persoane care și-au revenit după ce au fost înșelate cu multe lucruri și trase pe sfoară cu diverse. Și-au irosit ani din viață, dar s-au repus pe picioare și au luat-o de la capăt, lăsând trecutul.

Ceea ce e admirabil, nu?

Parțial. Din păcate lumea nu e atât de simplă. O persoană înșelată de obicei nu e înșelată într-un buzunar separat al universului, nu își încetează existența în zilele, lunile sau chiar anii cât e fraieră. Ea trăiește totuși în lume. Dacă se bagă în orice chestie care consideră că e Bună, indiferent dacă e înșelăciune sau nu, are șanse să-i afecteze și pe ceilalți – dacă ai un prieten care se bagă în MLM sau în Martorii lui Iehova, o să știi. O să-ți explice, din bună credință, de ce produsele sunt bune, de ce ar trebui să vezi și tu importanța subiectului. O să ai parte de predici pentru abstinență sexuală, împotriva avorturilor sau homosexualilor, o să ți se explice că produsele X chiar sunt Bio, că asigurările de viață sunt importante, că Partidul Micilor Idealiști e cel mai tare și ar trebui să-i susții șamd.

În anumite cazuri, un om de genul ăsta o să-i convingă și pe alții. Uneori o să-i convingă atât de bine încât ceilalți vor deveni și ei susținători și promotori ai Chestiei Bune. Ei, dacă acea Chestie Bună e o țeapă…

Care sunt caracteristicile unui om bun? E un om care are intenții bune, nu? Care încearcă să facă bine, e onest, bine intenționat, nu se ceartă cu lumea, nu poartă pică. Hmm. Dacă e să-i credem pe unii (de ex. pe Paul Ricoeur __în Oneself as Another), identitățile se construiesc ca povestiri, ca narațiuni despre sine. Nu zic de povestiri în sensul de invenții, fantezii, ci în sensul punerii cap la cap al unor idei sau acțiuni, în sensul unei înșiruiri de lucruri în ordine, elegant; apar motivații, presupuneri despre viitor, explicații ale trecutului. Omul bun e o narațiune, o povestire în care personajul principal se poartă într-un anumit fel și nu se poartă în alte feluri.

Din păcate, un om bun poate să-și justifice acțiunile în așa fel încât chiar dacă ele nu sunt chiar atât de bune el să poată să-și păstreze imaginea de sine, să păstreze narațiunea în conformitate cu ideea de om bun și să rămână bun și pentru ceilalți. Nu vorbesc aici doar din propria mea concepție despre lume: s-au făcut studii despre lipsa de onestitate a oamenilor onești („The Dishonesty of Honest People: A Theory of Self-Concept Maintenance”, de Nina Mazar, On Amir și Dan Ariely) din care reiese că oamenii pot să trișeze puțin fără ca asta să le afecteze imaginea de sine sau stima de sine. Nu trișează mult, dar o fac în limite „acceptabile”.

În studiul de mai sus e vorba de faptul că oamenii pot trișa puțin la teste, dacă se poate, fără să se vadă ca mai puțin onești. Dar e un caz de laborator. Am senzația că în viața reală lucrurile sunt mai insidioase, mai complexe: poți să alegi anumite interpretări ale trecutului din care să ieși bine, poți să raționezi în așa fel despre prezent în care ceea ce faci să fie bine.

Persoanele de care vorbeam la început și-au luat țeapă și i-au pus și pe alții în poziția de a-și lua țeapă. Când au descoperit situația, au zis cu jumătate de gură că lucrurile nu erau roz și au plecat. Alții își vor lua țeapă după ei, ca urmare directă sau indirectă a faptului că ei au susținut Chestia Bună (care nu era bună, dar ei nu știau la momentul respectiv).

De ce sunt oameni buni? Pentru că au zis că lucrurile nu erau roz, dar nimeni n-a vrut să-i asculte. Nu au vrut să se bage peste oameni, să creeze conflicte, să se certe cu vechi prieteni și să-i incomodeze pe alții. Nu erau doriți, așa că au plecat.

Au refuzat să rămână agățați de țeapa lor. S-au pus înapoi pe picioare, au trecut peste injuriile care li se aduseseră, peste faptul că fuseseră păcăliți. Au lăsat trecutul deoparte și acum se ocupă de alte lucruri care s-ar putea să fie cu adevărat bune. Fac lucruri și pe gratis, fac lucruri cu cap. Se poartă bine cu lumea. Și-au interiorizat lecția primită și au reușit să nu se lase doborâți de ea – unii ar spune chiar că au devenit persoane mai bune. Au fost respinși de cei care le erau prieteni, dar au lăsat lucrurile astea deoparte.

Povestea e aproape eroică. Și e foarte bine pentru ei că au făcut toate lucrurile bine și că s-au dezvoltat ca oameni. Dar există și alte povești conform cărora nu sunt la fel de eroici, la fel de buni. Sunt cele care spun că au fost responsabili pentru cei pe care i-au păcălit fără să vrea, care spun că sunt lași și egocentrici pentru că nu se uită în urmă. Probabil că nu sunt cele cu care se autodefinesc.

Un om bun e puternic, trece peste obstacole. E onest. Ascultă de autoritate. Dacă poate, ajută la dezvoltarea planetei (prin știință, economie, artă, ce-o fi). Îi ajută pe alții să se îndrepte. Își susține prietenii și familia. Nu intră în conflicte absurde. Sunt multe moduri în care poți să spui povestea omului bun, multe calități frumoase și decizii corecte pe care poți să te axezi. E în regulă, e normal să ai o poveste în care ești personaju principal, cel bun, eroul. Totul e să nu crezi că povestea ta e singura. Te mai uiți în jur, le vezi pe ale altora, schimbi perspectiva, regândești, rejudeci. Alegi.