Roxana-Mălina Chirilă

Anxietate socială, școală, geek, șamd.

Citeam zilele astea The Perks of Being a Wallflower, care e o carte care-mi aduce aminte de propria mea experiență prin școală mai mult decât orice alte seriale/cărți pe tema liceului.

Când eram în școală maică-mea încerca să mă convingă să merg la petreceri, probabil pe principiul că ei îi plăcuseră când era ea în școală. Sau pe principiul că asta fac adolescenții în mod normal.

Eu nu aveam „gașcă”. Uneori nu prea aveam nici prieteni. Am aflat într-un târziu, cândva după ce terminasem cu a 12-a, că unul dintre colegi zicea că sunt cu nasul pe sus și inabordabilă. Heh. Nu. Doar picată de pe altă planetă, incapabilă să rețin cine e cine din clasa cutare și neinteresată să înțeleg de ce m-ar interesa că săptămâna trecută s-a îmbătat acasă la cutărescu. Două lucruri rețin: un el și o ea despre care se spunea că se închiseseră în baie la o petrecere din motive sexuale (mă frapa exhibiționismul gestului lor, dacă era adevărat, dar bănuiam exagerarea zvonului dornic de bârfă). Și apoi, zvonul că X-ulescu era homosexual, bazat doar pe stilul lui de a se îmbrăca (mă întrebam cu câtă siguranță poți ghici așa ceva).

În rest picam aiurea din când în când. Vedeam lucruri pe care protagoniștii le credeau invizibile: relații secrete, îndrăgostiri de o singură parte, zâmbete false. De câteva ori am spus ceva despre ele și mi-am atras îngrijorare, teamă, chiar ostilitate.

„Să nu-i spui lui D.,” mi-a zis un el odată, luându-mă puțin de sus, de parcă aș fi fost un copil care nu înțelege, dar poate fi convins cu asta-rămâne-între-noi. „Să nu-i spui că sunt și cu C. Să nu mai spui nimănui! Și data viitoare când vorbești cu C. ca între fete…”

Eu nu vorbeam cu C., nici ca între fete, nici altcumva. Mă uitasem la el, mă uitasem la C. și era evident din modul în care își zâmbeau, din modul în care se atingeau. Nu mă prinsesem că nimeni nu știa că sunt împreună și îl întrebasem de când. Cu ocazia aia am aflat că era cu D. (nu era treaba mea  că o înșela pe D., dar m-a mirat că era atât de evident)

Mi-era teamă de petreceri, de discoteci, de grupuri de oameni. Mă simțeam ca a zecea roată la căruță, complet în nelargul meu. Inventam scuze să plec, să dispar din peisaj. O petrecere însemna câteva ore de nod în stomac, de respirat greu, de încercări disperate și nereușite de a nu mă crispa toată. Vinovăție, pentru că nu mă puteam adapta. Inferioritatea faptului de a nu mă putea purta normal. Teamă pentru că nu înțelegeam convențiile sociale, pentru că nu știam ce să fac. Dansul era o chestie oribilă în care nu știam ce să fac.

De fiecare dată îmi ziceam că mă adun și că mă adaptez și o să fiu mișto. Și de fiecare dată mă afundam și mai tare în anxietate.

Când am ajuns în București am descoperit că la facultate lumea cel puțin mă ignora și era ok că nu mă duceam nicăieri. Și m-am mai relaxat.

Am învățat câteva cuvinte: „anxietate socială” fac parte dintre ele. Nu eram singură cu groaza de oameni și mulțimi. Am înțeles, am învățat să mă adaptez. Să văd ce-mi place, ce nu-mi place, ce mă face să mă simt ca naiba și ce e ok.

Știți filmele alea în care fata timidă e îmbrăcată altfel și trimisă în mijlocul petrecerii, unde strălucește și toată lumea o iubește? Cred că l-aș împușca pe cel care ar încerca să-mi facă așa ceva. Prefer să stau pe margine în continuare, de data asta încercând să nu mă stresez pe chestia asta. Mă uit la oameni, le ascult poveștile. E distractiv. Uneori simt nevoia să scot două vorbe. Alteori nu. Și e ok.

În mod straniu, nu mă deranjează prea tare să vorbesc în public când e vorba de conferințe, cursuri, discursuri și alte alea. Dacă știu despre ce e vorba, e în principiu ok.

Alt cuvânt pe care l-am învățat a fost „geek”. E motivul pentru care m-am adaptat din părți la liceu. Când interesele tale sunt înspre benzi desenate, fantasy, fanfiction, Harry Potter, anime/manga, yoga și muzică cântată în latină sau în alte limbi dubioase și sonore, nu e de mirare că nu prea ai cu cine discuta. Taică-meu îmi explica odată că m-am făcut vegetariană ca să creadă oamenii că sunt specială. Am încercat să-i explic că nu, n-aveam nevoie de încă o doză de special, dar nu m-a crezut.

Cred că ce vreau să zic e că prea rar stă lumea să explice ce faci când nu ești un adolescent tipic. Și că e ok să nu fii. Și că s-ar putea să nu fii niciodată complet integrat și în centrul cercurilor sociale, dar că e mișto să stai și pe margine și să alegi persoanele interesante cu care vrei să discuți. Că dacă ai destul timp la dispoziție, o să îți faci un cerc de prieteni și cunoștințe cu care să te simți bine (nu cu tot cercul, în cazul meu; cu câte unul din cerc. Sau doi. Hai trei, dar deja e cam mult). Că dacă ajungi să te cunoști și să știi ce te face să te simți bine și ce te face să te simți nasol, poți să navighezi mai ușor.

Personal în sfârșit mă simt bine în pielea mea. Nu în felul în care s-ar simți alții, dar am jocuri pe calculator și blogul și un roman, cursuri și tot felul de cărți și oameni cu care am ce discuta pentru că îmi împărtășesc ciudățeniile. Mi-ar fi plăcut să-mi zică cineva că nu sunt destinată să mă simt ca naiba toată viața și că nu trebuie să fiu scoasă din găoace ca tipa aia timidă din filme care strălucește când ajunge în centrul atenției.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |