Îmi dau seama că nu mai am, efectiv, energie. Și că n-aș mai putea să scriu The Piano Demon într-o singură zi, cel puțin nu în zile cum a fost asta.

Lumea întreabă mereu, „Cum e cu inspirația?” și răspunsul e: „Nu există inspirație care vine și pleacă. E un mit. E o scuză. De fapt, te așezi și scrii. Dacă nu merge, schimbi ceva, pentru că înseamnă că nu scrii ce trebuie.”

Ceea ce e foarte valabil, numai că presupune că ai un scaun sub fund, o tastatură în față, ceva de băut și cam atât. Eventual muzică. Și nicio interacțiune timp de vreo 10 ore. Eventual vreo oră-două de pauză cândva, hai. Dar tot rămâi cu vreo 8 ore în care te prefaci că tu și lumea nu aveți nimic de împărțit. (Piano Demon e scris în vreo 8-9 ore) Repeți din nou și din nou. După ceva timp, ai o cantitate considerabilă de text. Poate că inspirația e de fapt o scuză ca să-i anunți pe ceilalți că azi chiar ai treabă. „Scuze, nu pot vorbi acum, azi mi-a venit inspirația, n-o am decât cinci zile pe lună.”

Nu e foarte interesant din afară, bănuiesc. În capul tău ai o schemă 3D a unei întregi situații, personaje complexe care interacționează. Scrii și nu vezi tastatura, te uiți la ecran și nu vezi cuvinte. Vezi imagini, vezi stări, vezi sentimente, vezi interacțiuni. Empatizezi cu fiecare, îl vezi, îl cunoști, îl știi. Ai o simulare întreagă în minte, cu x-șpe detalii. Ideal, îți aduci aminte că acum cinci săptămâni ai scris niște chestii de care trebuie să te legi acum.

Complexitatea crește în momentul în care se întâmplă o chestie ieșită din comun (pentru că trebuie să simulezi tot felul de detalii), sau în momentul în care personajele au trăiri psihologice mai intense (la fel), sau când vrei să descrii atmosferă/scrii mai poetic (pentru că trebuie să te uiți în jur și să vezi ce e în lumea aia).

Înțeleg: tot ce se vede în exterior e că cineva stă la calculator și tastează. Nu e foarte fascinant. Dar asta e toată faza. Stai și tastezi câteva ore, după care rescrii și editezi un timp cel puțin egal.

Stau cu căștile pe urechi, mă uit la hârtie și mi-e greu să scriu. Cel mai greu e când încerci să-ți dai seama exact cum funcționează ce vrei să scrii, care e atmosfera, de unde începi – totul începe să se contureze, începi să vezi locul, să simți personajele, decizi cine și ce face… Și apoi o replică, o întrebare, o chestie căreia trebuie să-i răspunzi cu mai multă atenție decât „Încă un cappuccino, vă rog” și îți scapă din mână. Iar o iei de la capăt.

Dar știu ce fac: în weekend îmi închid telefonul, nu intru pe messenger și mă prefac că ceilalți și cu mine n-avem nimic în comun.