După ce am stat câțiva ani buni singură și n-am deschis televizorul decât dacă era ceva care mă interesa neapărat, constat că nu mă deranjează niciun zgomot de fond mai tare decât un televizor deschis.

Dacă sunt reclame, le recunoști după vocile semi-exaltate ale cuiva: se începe cu un accent, o poveste, o intonație mai șui pentru chestia aia care cică e mai importantă – dar totul spus de parcă cineva ar avea o revelație continuă. „Nou! Astăzi! La eMag găsești Carrefour, vindem prețuri! Ia medicamentul nostru, e cu alintă-aroma și te scapă de câini și pisici!”

Dacă sunt seriale sau filme, sunt ceva mai calme în manifestare (dacă, bineînțeles, nu se aude dudududududu-ul unei mitraliere sau al unui motor care nu vrea să pornească, sau al unor bătăi în ușă), dar oricum îți asaltează auzul și văzul cu disperarea unui furnicuț isteric: „Ascultă-mă! Uită-te la mine! Ascultă-mă! UITE, BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, CE POT SĂ FAC! Uite, uite, uite, uite, uite!”

Și dacă sunt talkshow-uri, sunt o hărmălaie ca a unor elevi de-a 12-a întorcându-se noaptea de la discotecă, puțin băuți, și siguri că au talent oratoric, muzical, politic și filozofic (elevii, nu talkshow-iștii, care din câte știu nu sunt siguri pe talentele lor muzicale).

Faptul că unii pot să adoarmă în fața televizorului aprins mă depășește complet, și totuși am cunoscut oameni de genul ăsta. Eu nu pot să adorm nici măcar pe AC/DC.