N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.

Prin facultate mai scriam chestii prin caiete și pe foi, când n-aveam ce face pe la cursuri. Dar nu serios, pentru că-mi lipsesc ori răbdarea aia excepțională a autorului care stă să transcrie, ori sclavul mic care se ocupă cu treburile astea în cazul altora.

Dacă aș avea un sclăvuleț care să mute tot în digital de cum aș termina, aș scrie și de mână, pentru că există o anumită plăcere să simți penița aia cum alunecă, să vezi literele cum se formează, să vezi pagină după pagină, să împrăștii prin toată casa foile și să simți că există. Să le vezi, nene, să le pui pe pereți, să le arunci pe jos, să te învârți printre ele. Cât scrii pe zi? O pagină? Două? Zece? Peste două săptămâni deja ai teancul, deja calculezi suprafața totală a povestirii tale, încerci să vezi dacă acoperi covorul, sau peretele, dacă ai putea să-ți tapetezi casa cu foi. Aș vrea să-mi pun povestirile, romanele eșuate, scenariile pe pereții unei case în ruină, să mă plimb printre ele cronologic, să văd sute, mii de pagini. Încercări reușite, încercări eșuate, nu contează. Acum le am doar în foldere (și ele incomplete, unele povești s-au pierdut în timp) și nu le simți la fel.

Dacă am de scris mai mult de câteva rânduri, nu folosesc pixuri. Am o caligrafie dificilă, cu un stil tipic (vreau să zic că scriu mic, urât și cu caractere ascuțite), nu e cazul să o fac și mai dificilă. Așa că am mereu, pe undeva, un stilou. Am scris cu stiloul toată școala, toată facultatea, am tocit penițe până a devenit imposibil să scrii cu ele. Îmi măsuram timpul petrecut învățând la japoneză după numărul de rezerve de stilou consumate în săptămâna respectivă.

Așa că din când în când salivez după stilouri. Momentan după ăsta:

[][1]

Îmi place forma. Îmi plac liniile. Arată ca un stilou cu care scrii într-un SF urban, în care stai la etajul 70 și traficul zboară undeva prin fața geamurilor tale (la distanță reglementată, ca să nu deranjeze locuitorii diverselor clădiri). E cam scump pentru un moft și n-am nevoie de un stilou acum, dar mm. E fain.

Am dat și de un stilou al naibii de scump, ăsta, de la Faber-Castell:

[][3]

Cu aur de 24 de karate, lemn de stejar  și tot tacâmul de chestii simandicoase pe care nu le-am înțeles niciodată.

Așa. Unde eram?

Când eram la masterat o profă nu ne-a lăsat să ne scriem temele pe calculator. Da, teme. Tipa era profă la ASE, unde preda engleză pentru comunicare în afaceri. Din diverse motive, a ajuns la Limbi și Literaturi Străine, Studii Culturale Britanice, unde ar fi trebuit să predea comunicare în afaceri, dar insista să predea tot engleză. Și ne dădea teme cum primești în gimnaziu/liceu, gen „răspundeți la întrebări” sau „completați spațiile goale”.

Am fi putut să ne ajutăm unii pe alții, să găsim pe cineva să transcrie textele, întrebările șamd. din foile ei xeroxate pe calculator și pe urmă să completăm toți unde trebuia, separat (nu, n-am fi copiat pentru că eram filologi și alea erau subiecte de gimnaziu), dar tipa a insistat să scriem totul de mână.

M-am enervat la faza respectivă, pentru că nu doar că ținea un curs degeaba și ne irosea timpul și nervii, dar avea și tot felul de cerințe absurde (la examen am avut întrebări gen „Ești CEO-ul unei mari companii și ai trimis un om în Suedia, dar suedezii se plâng că așa și pe dincolo – ce faci?” I s-a explicat că niciunul dintre noi nu are competența de a răspunde la întrebare, dar a insistat că e destul să scriem corect gramatical în engleză ca să ne dea 10 – wtf).

Așa că ce să fac? I-am scris toată „tema” în stilou, caligrafic. Sună bine? Poate, dar am schimbat caligrafia la fiecare 5-6 cuvinte. Tipar, cursiv, stil gotic, mare, mic, rotund, ascuțit – am căutat pe net după caligrafii și am folosit tot ce era ciudat, interesant și-mi pica la îndemână. Cu înflorituri, simplu, italic, bolduit. A fost o explozie caligrafică de care nu m-aș fi crezut în stare până atunci.

Rezultatul final a fost extrem de greu de citit, pentru că trebuia tot timpul să te adaptezi la ceva nou, să treci de la un tip de caractere la altul – cine nu mă crede să ia un text în word, să pună 3 cuvinte cu Times New Roman de 10, 4 cu comic sans de 12 și tot așa, schimbând stiluri la fiecare pas, până la capătul textului. Dar ce mi-ar fi putut reproșa femeia? Că am scris caligrafic? Să fim serioși. A tăcut mâlc și sper să mă fi înjurat la fel de tare pe mine cât am înjurat-o și noi pe ea.