Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic.

Din păcate, există o problemă cu metoda.

1. De la cine înveți să scrii

Îl știi pe tipul ăla care scrie romanele alea faine, pe care le citește toată lumea de la noi? Ok, bine, are criticii lui și sunt oameni care nu-l suportă, și multă lume zice că scrie prostii, sau că scrie chestii prea populare, dar în general e un fenomen gagiul. Cum îl cheamă?… Hai, că e în interviuri pe Youtube… și a avut lansarea aia…

A, stai. Nu-l cheamă, pentru că nu există. Să zicem că Mircea Cărtărescu ar fi ajuns la statutul de „scriitor cu popularitate” acum câțiva ani, când a scris-o pe aia cu „De ce iubim femeile”. În rest, nu tu Stephen King, nu tu JK Rowling, nu tu Dan Brown, nu tu Terry Pratchett, nu tu Marquez, Stephenie Meyer, EL James…

De la cine vrei o teorie complexă, dar clară, despre stil, acțiune, personaje etc.? Cine vrei să te învețe toate dedesubturile? Ai noștri sunt rareori capabili să se ajute pe ei înșiși. Cu asta nu vreau să spun că românii sunt incapabili să scrie, dar deseori nu știu cum să purceadă la drum. Sunt, la rândul lor, neîndrumați. N-avem o tradiție, n-avem nici măcar o mare cultură a cărților, ca să ajungem la o masă critică în care să apară câțiva care să descopere, să revoluționeze, să facă ceva mișto. Așa că, la scară mică, e plin de oameni care scriu și nu știu de ce nu sunt citiți.

În alte părți sunt mult mai mulți scriitori mari – dar rareori ei nu prea scriu despre scris, că-s ocupați să scrie chestii mai mărețe. Și poate nici măcar n-au o teorie solidă în spatele talentului pe care să ți-o poată expune. Poate că o fac natural. Ceea ce e perfect ok, dar inutil pentru tine.

Din păcate sunt o grămadă de cărți despre cum să scrii, majoritatea scrise de oameni care nu știu să scrie, dar care vor să câștige un ban. Și ei știu că există scriitori amatori care vor să scrie mai bine, așa că profită de piața asta. Sunt ca ăia cu cărțile și sfaturile de slăbit, care își dau cu părerea despre nutriție sau alimentație sănătoasă. Nu nutriționiștii, profitorii. Cei care se trezesc de dimineață și scriu „Cum să te lași de slăbit”, citesc trei cărți pe tema asta și fac o supă lungă generală pe care ți-o vând ție. Sau mai găsești amatorii entuziaști, care cred că au descoperit America și vor să ți-o împărtășească.

Deci: multe zerouri, uneori valoare.

2. Sfaturile în sine

Orice carte bună începe cu un prolog. Trebuie să-ți faci fișe, ca să știi exact ce ai scris până acum în roman. Trebuie să nu abordezi anumite teme, dar e de preferat să abordezi teme noi. Imperios necesar: umorul! La fel ca povestea de dragoste. Scrie propoziții scurte! Și mult dialog. Să nu începi niciodată propoziția cu „dar” sau „și”.

Sunt tone de sfaturi și aș mai putea continua încă vreo jumătate de pagină cu ele, cel puțin.

Uite care e faza: dacă urmezi majoritatea sfaturilor de mai sus _poți _să scrii un bestseller, dar nu e neapărat necesar să-ți pese de ele. Sunt ceva de genul „Dacă vrei să pictezi, asigură-te că ai o femeie undeva în tablou. Femeia e imperios necesară!” Mnu. Nu e. Sunt mult cărți fără prolog, o grămadă de autori au memoria destul de bună sau editori destul de atenți ca să n-aibă nevoie de fișe cu personajele și acțiunea. Este posibil să scrii o carte interesantă despre vampiri, chiar dacă par fumați. Șamd.

Sfaturile sunt ori un fel de generalități observate la alții, ori un ghid care încearcă disperat să te facă să scrii mai puțin prost – dacă nu știi ce faci, ești mai puțin enervant dacă aplici anumite idei.

Partea proastă la ele e că s-ar putea să te îndrume pe anumite cărări de pe care să-ți fie greu să ieși mai târziu.

3. Grupuri de literatură

Faci parte dintr-un grup de scriitori amatori? Felicitări! Probabil că, dacă rămâi ferm pe poziție și ai talent, o să poți să scrii o grămadă de povestiri bazate pe frustrările pe care le vei trăi acolo.

Scrisul e personal, nu e matematică și lucrurile sunt mult mai puțin clare. Ceea ce duce la tot felu de probleme. Nu doar în România. Peste tot. Probabil că ce-ți imaginezi e că te duci în fața celorlalți cu un text demn de autorul tău preferat și ei sunt încântați. Adevărul e că probabil că o să te duci cu un text necizelat și o să te întâlnești cu o grămadă de vulturi. Fiind grup de literatură, o să simtă nevoia să te critice – uneori chestia asta întrece măsura, pentru că scriitorii amatori sunt rareori critici desăvârșiți. Pot să facă exces de zel, să interpreteze greșit ce ai spus tu acolo (pentru că te compară cu ce au ei în cap) sau chiar să te facă să te simți ca naiba.

E universal. Am auzit plângerile astea și de la prieteni din alte țări care au participat pe viu sau online la așa ceva.

Chestiile astea pot fi evitate dacă persoanele au trecut de punctul în care simt nevoia să atace și să demonteze tot, dacă există un moderator care să aducă discuția pe un făgaș normal, dacă e cineva acolo care se pricepe și la oameni, și la texte și știe ce face cu ambele.

4. Și atunci cum înveți să scrii?

Dacă vrei să înveți de la persoane:

• te duci să vezi ce spun autorii mari, pentru că lor le merge treaba. Nu-i crezi pe cuvânt și nu te bazezi pe unul singur, pentru că s-ar putea să greșească.
• cauți pe cineva care să aibă o minte clară și critică. La noi „critică” are o conotație negativă, dar pentru mine e una pozitivă: un critic care îți vede textul înainte să-l publici e cel mai bun prieten al tău. O să îți spună unde ești neclar, unde scârțâie ceva, o să-ți pună întrebări, o să se chinuie să vadă unde voiai să ajungi și când ai aruncat totul într-o ceață generală. Criticul nu are mereu dreptate, dar deseori te ajută să vezi cum e perceput textul tău din exterior

Sfaturile bune:

• nu sunt cele care îți spun ce să faci, ci cele care îți explică cum funcționează anumite principii. Cel mai bine e dacă-ți spun și de ce. „Scrie propoziții scurte!” e un sfat prost – evident că Sud Americanii nu fac asta și totuși scriu mișto. „Scrie propoziții scurte pentru scenele de acțiune pentru că dau senzația de viteză” deja e mai util. În momentul în care îți explică viteza cu care citește cititorul și diferența dintre interpretarea unei virgule și a unui punct din perspectiva rapidității evenimentelor merită să pui articolul la bookmarks.
• îți pot spune cum să procedezi în viața reală ca să evoluezi. Sunt sfaturi gen „citește mult” sau „ascultă conversațiile altora ca să înțelegi cum vorbesc oamenii cu adevărat”. „Citește mult în afara genului în care vrei să scrii”. Nu sunt mereu bune, dar când sunt, sunt de notat.
• nu sunt universal valabile. Ce funcționează pentru unul nu funcționează pentru celălalt. Sunt scriitori care fac fișe cu personajele și acțiunea, alții care nu; unii scriu totul de la cap la coadă, un cuvânt după celălalt în ordinea în care apar în roman – alții scriu o scenă din capitolul X, pe urmă una din capitolul III și până la urmă le unesc într-un tot. Unii își planifică totul de la bun început, alții inventează pe măsură ce scriu. Șpilul e să te prinzi ce tip de scriitor ești și să mergi pe chestiile care te ajută.

În general:

• nu toți criticii îți sunt prieteni, și nu toți criticii îți sunt dușmani. Există un echilibru între a nu schimba nimic, pentru că ești „neînțeles” și a schimba totul pentru că ești „amator”.
• prietenii care îți spun „Ce mișto! Îmi place cum scrii!” și rămân la nivelul ăsta sunt utili în două direcții: 1. încurajare, de care probabil că ai nevoie. 2. să-i convingă pe alții că textul tău merită citit după publicare. NU sunt persoanele pe care te bazezi pentru păreri. NU sunt. NU. Părerile alea favorabile sunt lipsite de context – nu știi dacă scrii bine pentru un elev de a cincea, pentru un amator, pentru cineva care n-a mai scris nimic niciodată, pentru un cunoscut de-al lor, pentru un scriitor adevărat. Sunt bine intenționați, te ung pe suflet, dar nu te fac mai bun.

Scrierea creativă se predă de prea puțin timp ca să fi fost sistematizată. Încă seamănă cu un schimb de rețete culinare, în care ne împărtășim chestii care merg. Profesorii de așa ceva din afară nu știu mereu ce fac sau dacă fac bine ce fac. E încă o junglă.