Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.

Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!” (în anumite cazuri asta va fi pentru că cititorii vor petrece prea mult timp râzând de ce a scris autorul, care nu e deloc ce voia să scrie) Iar cei care scriu „ușor de citit” ar putea adăuga „de fapt așa nu-mi place să editez că mă bazez pe faptul că scriu perfect din prima. Însă promit că am un fir narativ”. (dar promisiunea nu înseamnă că firul ăsta narativ chiar valorează ceva)

Totul e să nu-mi las fața să înghețe când aud oricare din descrierile astea. Optimismul spune „poate acum o să fie e altfel”, colțurile buzelor se îndreaptă în sus și pot să pun liniștită întrebarea „Despre ce e vorba?”, sau variațiunile ei care includ „Și despre ce scrii?” și „Oh?”

„Încerc să scriu cursiv, cum se vorbește,” mi-a spus la prima întâlnire.

„A? Mișto ideea,” am răspuns, ignorând fiorii reci de pe șira spinării. „Și despre ce scrii?”

Cum-necum, mi-a trimis niște capitole. Puteam să văd un eventual început de poveste acolo, dar era genul ăla de fir narativ care începe lent și nu te prinzi dacă urmează o chestie mișto sau una interminabilă. Stilul mă cam făcea să strâng din dinți, mai ales că autorul suferea, la fel ca mine, de o mică problemă a coordonării timpurilor în limba română (trecutul e criminal, special făcut de strămoșii noștri lingvistici daco-romano-slavo-draci să sune prost indiferent cum îl învârți). M-am gândit cum să-i spun omului părerea mea sinceră.

O estimare rapidă la ochiometru mi-a spus că era amator, probabil care nu și-a pus prea multe chestii pe net unde ajung la o grămadă de oameni și deci neobișnuit să-și primească șuturi la fiecare trei pași. Puțin tact și vreo trei ocolișuri în loc de abordarea directă, cu tact (sunt unii care spun că vor adevărul crunt. Aiurea, criticile sunt percepute ca fiind cu două grade mai rele decât sunt, așa că tactul, și nu sinceritatea absolută, duce la o înțelegere corectă a situației). „O să ai nevoie de niște corecturi,” i-am zis. I-am explicat faza cu verbele și am așteptat să văd ce se mai întâmplă. Cred că i-am spus și că mi-e greu să estimez ce-i cu cartea respectivă din cele 10-20 de pagini pe care mi le dăduse.

Peste multă vreme a apărut cu alte capitole de început ale altui roman. Am dat click pe primul capitol cu o oarecare teamă – și m-am trezit în fața unui text care părea scris de cu totul alt om. Cursiv, fluent, interesant, ironic, mișto. În loc să încep să-mi fac semne mentale pe marginea capitolului, mă uitam siderată la un text care într-adevăr era fluent, cursiv, dă-l încolo, și mă interesa subiectul. Și mă făcea să râd.

Mă, să nu-l iei la bătaie pe om?… L-am sunat să-i spun că diferența majoră dintre primul roman și al doilea e că wtf dude, ești altă persoană și scrii foarte fain, ce naiba. (sau poate nu l-am sunat, că nu prea sun oamenii. Om fi vorbit pe messenger.)

„A,” îmi zice. „Păi primul simțeam că trebuie să-l scriu.” Și-mi explică că uite-așa și pe dincolo, el simțea că e necesar să scrie o chestie mai standard, mai ca din canoane. Îmi explică tot felul de concepte și idei și chestii legate de primul roman, genul de analiză pe text pe care ar încuraja-o profesorii de română aproape de pretutindeni. Al doilea roman l-a început pur și simplu și-l scrie de drag. Îi place, scrie chestii care-i plac.

În timp ce-mi povestea toate astea, eu îmi treceam în revistă toate chestiile bune pe care le-am scris ca să nu descind într-o invidioasă mică și rea.

Povestea asta are o morală: există și scriitori buni, doar că se ascund undeva, uneori și de ei înșiși, într-un „trebuie” sau într-un „așa se face”, sau chiar într-un fel de spirit civic: ar trebui și noi să avem așa ceva! Chestii copiate, imitate, chestii „care prind la public” dintr-un fel de neștiință/insecuritate în ce privește originalitatea. Sau poate încearcă să scrie idei și nu povești, că se bate la nesfârșit apa în piuă în școli cu ideea unui text și superba metafizică a lui Eminescu. Naiba știe.

Altă fază: mă contactează un tip cu care mă știam din online să ne-ntâlnim, mergem la o bere. Îi dau răspunsul scutitor de momente nepăcute: „Am prieten. Do you wish to continue? y/n.” Tipul alege varianta cu continuatul și, peste ceva timp, ne reperăm unul pe altul printr-o mulțime ca toate mulțimile.

Mă întrebam ce putea omul să vrea de la mine – varianta cea mai simplă era eliminată. Vorbisem cu maică-mea în ziua aia și ea propusese ideea că el ar fi vrut să mă angajeze, deși tipul lucrează într-un loc care nu-i tocmai de nasul meu. Eu îi răspunsesem maică-mii că poate îi plăcuse omului personalitatea mea și avea chef de stat la povești – chestie care a amuzat-o teribil. Părinții sunt acele creaturi paradoxale capabile să te creadă și mult mai important decât ești, și vai de capul tău. Bineînțeles, te cred ambele în același timp.

Așa că acum eram cu tipul într-una din zilele când nu eram într-o formă teribilă de povești și glume, și nu știam exact ce să spun ca să nu pară că mi-am angajat pe altcineva mai inteligent să-mi scrie textele de pe blog. Și deodată tipul îmi zice,

„De fapt voiam să mă întâlnesc cu tine pentru că ești scriitoare și eu scriu un roman.”

Fir-ar, mi-am zis. Așa, din prima?… Rezumatele sună de obicei de zece ori mai prost decât cartea, de obicei. Știți cum e când un prieten povestește absolut entuziasmat un film fain pe care nu l-ați văzut?… Exact. Sună ca naiba. M-am resemnat cu faptul că urma să petrec vreo oră reconstruind în minte o chestie probabil alambicată și nu foarte interesantă ca să mă prind ce pot să-i răspund.__

„Despre ce?” l-am întrebat.

„Stai să ne așezăm undeva.”

Ne-am învârtit o vreme până să găsim un local în care să fie locuri libere și în care el să bea o bere și eu să beau o cafea care, din păcate, n-avea alcool.

Băi și începe omul să povestească – sunt sceptică o frază. Două. La a treia deja încep să fiu interesată. Pe la mijloc l-aș fi luat de guler dacă se oprea. Și pe la sfârșit am prevăzut – și s-a dovedit că aveam dreptate – că urma să zâmbesc larg și aiurit de fiecare dată când cineva spunea „CFR” în următoarea săptămână.

Omul are umor. Are și talent de orator, ca să-și țină publicul țintuit pe scaun. Știe să învârtă niște ițe și să scoată un fir narativ interesant. Dă Doamne să aibă și un stil mișto, mi-am zis. Văzusem ceva chestii de-ale lui, dar nu pe direcția de literatură și nu știam (și în continuare nu știu) cum arată un text de el într-un alt registru.

După care m-a întrebat, „Auzi, dar romanul tău despre ce e?”

„E vorba de o tipă și un înger care sunt în Iad…” am început. Am mai continuat vreo două propoziții, după care mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să spun ceva interesant/inteligibil și că sunt atât de obișnuită cu romanul încât nu mai am frenezia aia a povestirii. M-am declarat K.O. și m-am târât afară din ringul scriitoricesc cu toată grația de care eram capabilă (nu era prea multă).

Din păcate romanul e încă în scriere și n-am văzut nimic din el. Dar aștept.

Ăștia doi nu m-au făcut să-mi schimb părerea generală despre scriitorii români, dar îmi demonstrează că există speranță și că optimismul lui „Poate de data asta scrie bine” nu e nerealist. Există oameni care scriu bine, oameni care au idei faine. Oameni pe care i-ai citi nu ca pe Puric, că au idei pe care să le pui pe Facebook, ci pentru că te fac să râzi, pentru că te țin prins în fața paginilor, pentru că de-abia aștepți să vezi ce chestii le-au mai trăsnit.

Iar dacă-ți place să scrii, cred că ideea e asta: scrie cartea pe care ai vrea s-o citești, pentru că atunci vor dori s-o citească și alții.

---

P.S. Această postare demonstrează perfect cum poți să amesteci timpurile verbale atât de tare încât un editor să-și pună mâinile în cap și să plângă.