Ieri am ajuns la meciul de hochei dintre Corona Wolves (Brașov) și Nove Zamky (din orașul cu același nume din Slovacia). În fine, trecem peste faptul că dacă vrei să ocupi un *anumit* loc în Patinoarul Olimpic din Brașov trebuie să-l cauți mult și bine, că tribunele sunt ba numerotate/literate, ba nu, și rândurile sunt numărate ba de sus, ba de jos, în funcție de beția celui care a lipit post-it-urile indicatoare pe ele.

Ca mai toate locurile unde se face sport, sonorizarea lasă de dorit, așa că deși a cântat trupa Compact o melodie înainte de meci, s-a auzit mai mult gălăgie. Iar din ce zicea comentatorul înțelegeam doar o parte și ghiceam restul.

Nu știam niciuna dintre echipe, pentru că nu-s în temă cu subiectul decât din poveștile altora, și sunt la fel de expertă în hochei cum sunt în chineză (unde, în caz că e sub semnul întrebării pentru că am făcut japoneză, nu-s expertă), așa că o să las comentariul sportiv pe alte dăți.

Chestia care m-a izbit cel mai tare e că am recunoscut atmosfera. Nu inițial – nu prea ajung la evenimente sportive, dar în momentul în care am văzut un afiș pe care scria, în engleză „Acesta este un patinoar, piscina se află la 2 km distanță” am început să simt o oarecare asemănare suspectă cu stilul de discuții al unei anumite lumi din care fac parte, doar că până acum nu m-am prins că și bărbații pot face parte din ea.

Când au început unii în jur să pună afișe mici cu „No diving” m-am uitat întrebătoare în jur.

„În meciul trecut cei de la Nove Zamky se tot aruncau pe gheață și se dădeau loviți,” mi s-a explicat, în timp ce pe lângă mine tocmai trecea un tip cu fața vopsită pe jumătate în galben, pe jumătate în albastru.

Clic.

Eram între fani. Nu doar în sensul de suporteri, în sensul de „avem bancuri comune, un bagaj de cunoștințe comun și ne amuzăm împreună”. Mă aflam într-un grup de fani, fani ca fanele mele, doar că versiunea light, cea în care îți mai iei un tricou, mergi la meciuri, strigi plin de pasiune.

Versiunea heavy e cea din care fac parte fanele despre care scriam în disertația de la masterat, tipele hipercompetente care aduc bagaje de cunoștințe în domeniul studiilor medievale sau în domeniul științelor sau în alte domenii pentru a crea artă bazată pe domeniul favorit (inclusiv hocheiul). Sunt cele care editează filme la nivel profesionist folosind doar imagini date în seriale, cele care-și cumpără aparatură profesionistă pentru înregistrări audio, cele care fac costume în timpul liber și își fac cariere pe competențe acumulate în grupurile de fane etc. Bine, sunt și bărbați printre ele, dar nu poți să-ți dai seama de diferență decât rar, sau din comentariile autorului – altfel ajung la fel de competenți, ceea ce e chiar fain. (un scriitor care e foarte bun, deși e tip, e cel care a scris Harry Potter and the Methods of Rationality.)

Tot meciul a fost o experiență din punctul de vedere al fanilor și fanelor, din punctul de vedere al manifestărilor de fan. Sandra Youssef, o tipă care a scris o etnografie a unei părți din societatea fanilor pentru licență, spunea că oamenii în general au mai multe moduri de identitate în care se manifestă. Cei din mediul universitar, de exemplu, trebuie să fie reținuți, reci și „obiectivi” față de obiectul pasiunii. Fanii în schimb se manifestă în sens invers, își manifestă intens emoțiile, de la entuziasm în care sari în sus și în jos până la răcnete de disperare.

E valabil pentru tipele care țipau la Beatles, valabil pentru tipele care țipă când văd actorii favoriți pe scenă, valabil pentru fanii hocheiului care țipau ieri, într-o direcție sau alta, la fiecare gol: 6-3 pentru Corona Brașov, așa că au avut la ce să țipe. Răcnete de disperare din partea oamenilor altfel liniștiți – și, ca de obicei, a existat și cineva care se lua prea tare în serios și care s-a ridicat în picioare într-o pauză și a început să urle cu foc și disperare și supărare mare ca Nove Zamky să plece acasă (deși Corona câștiga). O fi genul de om care ar prefera să nu existe Sauron pentru ca bieții băieți din Stăpânul Inelelor să ducă o viață liniștită, la casele lor. Sau o fi încurcat echipa cealaltă de hochei cu manifestanții din Jobbik, cine știe.

Fascinantă atmosfera – electrizantă până și dacă nu faci parte dintre fani, chiar dacă nu știi echipa, chiar dacă… Din ce văzusem la TV, în presă șamd, îmi făcusem o imagine mult mai proastă despre cei care strigau la echipe. Și cine știe, microbiștii par mai violenți și mai puțin interesanți. Dar ieri, când meciul s-a terminat și lupii din Brașov făceau o tură lentă a patinoarului, iar publicul arunca peste ei o ploaie de bomboane și batoane de ciocolată, m-am simțit fix ca acasă.

P.S. Aruncau cu dulciuri! XD Cât de tare poate fi?! Și mai demult au aruncat cu jucării de pluș, care au fost donate.

P.P.S. Crose aruncate, crose scăpate, alunecări pe gheață, jucători înghesuiți în margini încercând să apere pucul de adversarii care le suflă în ceafă, felul în care sar fulgii la propriu când se pune o frână bruscă, portarii care ajung în toate pozițiile în fața porții și care în momentele libere fac curat cu crosa, strângând zăpada pe margini… eram ceva de genul „This is so cool! XD” (și răspunsul a fost „Da, normal, pentru că așa se păstrează gheața. Dacă ar fi mai cald s-ar topi. Există niște mașinării sub podea care au grijă ca hocheiul să fie cool.”)