Roxana-Mălina Chirilă

Ce învață studenții la filologie în facultate?

Tags:

Nu suntem poeți sau scriitori prin definiție. Nu ieși din facultate cu vise de a publica ficțiune, deși uneori intri cu visul ăsta. Am auzit, ce-i drept, că ar fi fost odată un masterat de scris creativ în Oradea, care s-a desființat sau stătea să se desființeze. Facultățile de teatru/film predau ceva scenaristică pentru cei care vor să scrie scenarii de film/teatru. Da, cuvântul corect e „scenaristică”. Și „scenografie” e corect, ce-i drept, doar că înseamnă decoruri și alte alea – vine de la „scenă”, nu de la „scenariu”.

Deci ce face filologul, dacă nu e scriitor? Ce chestii se învață în facultățile noastre de limbi și literaturi?

Din punctul meu de vedere cam tot ce am studiat se împarte în trei categorii mari și late. Nu e o împărțire oficială – nu cred că există vreuna oficială – dar în capul meu așa sunt: „știința exactă” a filologilor, lingvistica, pentru care puteam învăța cu 2-3 zile înainte de examen fără să se simtă că n-am învățat tot semestrul (cam la fel cum poți învăța derivatele de la matematică în câteva ore, dacă trebuie). Pe urmă, limbile propriu-zise, pe care le înveți pe parcurs că altfel e jale și nu poți lega două propoziții la examen (un studiu care până la urmă e finit; după ce știi o limbă aia e, eventual înveți un cuvânt nou din an în paște). Și în cele din urmă apare a treia categorie de studiu, care e un fel de fel de a vedea lumea pe care-l deprinzi de-a lungul celor trei ani.

Din nou, e împărțirea mea. Și acum, mai pe larg:

Studiile exacte

Aici intră mai ales lingvistica, după cum ziceam. Afli cum se formează sunetele, cu scheme anatomice și explicații detaliate (cum se poziționează buzele și limba, pe unde trece aerul etc.). Se face o gramatică care trece dincolo de gramatica din școală: se discută de cele mai mici particule de vorbire purtătoare de înțeles, se clasifică limbile în funcție de structura propozițiilor și a frazelor, se intră adânc în modul în care funcționează și evoluează limbile.

E o materie destul de ciudată, mai ales când ai în față un arbore binar și urmărești felul în care se transmite rolul în propoziție în funcție de [inserați criteriu aici]. Și odată ce treci de gramatica cunoscută și ajungi la tot felul de scheme generale după care se formează limbile, poate deveni chiar fascinantă. Articolul ăsta, de exemplu, e scris pe baza chestiilor pe care le-am deprins de la lingvistică (în mare parte). Iar tot ce ține de calculatoare care traduc automat?… Tot cu domeniul ăsta se face.

Din păcate, din diverse motive care țin și de lipsa de farmec a profesoarelor de lingvistică (o chestie aproape universală), este o materie de care 90% din studenții de la filologie pe care-i știu ar fugi dacă ar putea.

Studiile limbilor

Partea asta are utilitatea cea mai clară, pentru că limba este în fond o unealtă. O deprinzi și o folosești, că altceva nu prea ai ce face cu ea.

Dacă ăsta ar fi singurul lucru pe care l-ar preda secțiile de filologie, ar fi destul de trist. Maximul care ar putea fi atins de către studenți ar fi cel de multilingvism. Ca persoană care a crescut într-un loc cu multe persoane bilingve, pot să spun cu mâna pe inimă că numărul de limbi vorbite perfect nu te face mai deștept decât ești. Și cunoașterea unei anumite limbi nu este nici ea un dar extraordinar: după cum spunea cineva, în Imperiul Roman până și prostituatele știau latina.

Bine, ai acces la comunități noi, la culturi noi și descoperi concepte noi care pentru alții sunt complet naturale și pentru cultura noastră sunt inexistente (cum ar fi cu sistemele de politețe ale japonezei, care indică o societate stratificată într-un mod din care cu greu scapi (vs. lipsa de sisteme de politețe a englezei, unde și „dumneavoastră” e tot „you”)).

Partea asta a facultății face cam ce fac cursurile de limbă în general, doar că pe o durată de timp ceva mai lungă, cu mai mult angajament. (apropo, cineva care iese de pe băncile facultății nu știe toate limbile „mari”: degeaba îmi vorbiți în franceză sau germană)

Mentalitatea

Trei semestre despre scrierea eseurilor, cu explicații despre cum se aranjează bibliografiile, cum citezi în text, cum să nu plagiezi pentru că „n-am știut” nu e o scuză.

Cursuri de literatură. Discuții despre contextul istoric al textelor, despre felul în care erau primite de public – literatura victoriană apărea deseori episodic, se citea cu voce tare în familie, de exemplu. Reinventarea teatrului în epoca medievală. Tot felul.

Apoi, din altă perspectivă, mentalitățile diverselor epoci. Țin minte că am întrebat odată la un curs de literatură de dinainte de romantism dacă ideile unui anumit autor erau ale lui, sau erau ale epocii. Răspuns: ale epocii, de pe vremea când Autorul nu era o persoană atât de importantă și ideile circulau.

Interpretări și reinterpretări, privirea textelor prin perspectiva noastră, reconstituirea felului în care erau văzute atunci. Până la urmă, ca filolog, ajungi să poți vedea o întreagă țesătură de sensuri, să vezi mai mult decât suprafața unui text și să înveți să-ți menții interpretările în limite plauzibile, verificabile, bazate pe ceva. Problema nu e mereu ce voia să spună autorul, ci ce a spus.

Nu, nu vorbesc de copilării cum sunt cele tipice de pe internet: „Cutărică a scris trei articole despre ce nu-i place, deci e un urâcios care nu știe să-și trăiască viața”. Vorbesc de subtilități, de momentul în care te prinzi că X folosește un termen într-un fel și Y în cu totul alt fel, de faptul că vezi că deși Z susține ceva, din ceea ce zice reies tot felul de lucruri.

E o mentalitate analitică, nu asemănătoare matematicii în care ai un răspuns corect și unul greșit, ci în care ai o grămadă de lumi posibile. Să vă dau un exemplu. Unul dintre primele eseuri pe care le-am scris în facultate discuta noțiunea de „wit”, intraductibilă în română. În general prin wit se înțelege un anumit gen de istețime, de capacitate de a se juca cu cuvintele.

Ei bine, în cazul ăsta, aveam doi autori. Pentru unul, mai vechi, wit însemna un fel de capacitate de a înțelege profunzimile universului. Pentru cel mai noi, care trăia cu vreun secol-două mai târziu, wit însemna o abilitate de a te juca inteligent cu cuvintele. Niciunul dintre ei nu dădea definiția cuvântului, ambii presupuneau că auditoriul știa perfect despre ce era vorba. Discutau de poezie, de literatură, de chestii de-astea. Dar dacă te uitai atent, percepțiile lor asupra lumii erau diferite – și wit era doar un semn al diferenței atât de puternice încât nici nu trebuia explicată publicului.

Filologii stau să analizeze idei, unghiuri, perspective. Analizează, găsesc asemănări, se uită de unde vin ideile și încotro se îndreaptă, își pun întrebări cu privire la modul în care percepem și judecăm textele pe care le avem – și lumea o dată cu ele.


Deci, una peste alta, nu suntem cercetători științifici ca să facem descoperiri despre univers și să punem bazele unei științe mai complexe decât mecanica cuantică – și știm asta. Dar suntem departe de un departament „flower power”, „poetic”, „pozitiv”. Da, am tot dat peste oameni care cred că scriu pentru că am făcut filologia, nu că am făcut filologia pentru că scriu și mă interesează literatura în general.

Nu orice bazaconie e permisă, nu zburdăm pe holuri exclamând fericiți că am citit un obscur, nu ne exprimăm sentimentele în versuri și nu vorbim toate limbile pământului. Avem rigorile noastre, modurile noastre de lucru, „păcatele” noastre (plagiatul, ideile care sunt aiureli dar nu pot fi infirmate pentru că sunt prea pe câmpii ca să aibă dovezi contrare). Și, una peste alta, avem dramul nostru de zonă faină pentru cercetări, studii și schimburi de idei care pot influența lumea. Dar o facem mai discret, așa.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |