Tocmai am terminat de citit cartea academică a Mihaelei Precup, „The American Graphic Memoir: An Introduction„, un volum micuț de vreo 158 de pagini (cu tot cu index și bibliografie) care descrie un segment al benzilor desenate americane: cel al autobiografiilor, cu precădere al celor traumatice.

Cartea a fost scoasă la Editura Universității din București păsămite în 2013, dar practic e disponibilă doar de anul acesta. Se poate găsi la librăria Universității, sau se poate comanda de pe site. Dacă site-ul nu merge… eu am trimis un mail direct la editură.

Dar de ce voiam neapărat cartea asta, nu?… În facultate am făcut un curs cu autoarea, Mihaela Precup, pe atunci doctorandă, care a pomenit într-o pauză despre Maus și parcă Persepolis, care s-au dovedit a fi excelente. După vreo 2-3 ani am fost la prezentarea ei de doctorat în care a povestit despre benzi desenate underground și tot felul de alte lucruri, din care am rămas cu amintirea unei povești ale unei femei al cărei soț murise în turnuri de 9/11. Voiam enorm de mult să-i citesc lucrarea de doctorat, dar mi-am pus pofta-n cui: am așteptat să publice.

Cartea asta conține ideile care mă captivaseră atunci. Ca obiect în sine, e puțin cam ieftin făcută și textele din unele ilustrații sunt aproape ilizibile. Ca stil de scris, e reconfortant de directă, cu propoziții normale și nealambicate, plus cu paragrafe de dimensiuni umane. Știu, pare aiurea că spun chestia asta, dar m-am plâns la un moment dat de ilizibilitatea scriiturii umaniștilor în cărți academice. Aici nu e cazul.

Trecând la conținut: are 5 capitole. 1: despre memorie și traumă. 2: despre limbajul benzilor desenate. 3: despre comix – curentul alternativ, adult al benzilor desenate (scris cu x, ca în X-rated). 4: despre artiști în acest mediu și despre autoportretele lor (care conțin situații de viață traumatizante). 5: un studiu de caz pe Maus, de Art Spiegelman (care este despre părinții lui Spiegelman, evrei deportați în timpul Holocaustului).

Titlul nu minte: e vorba de o introducere în aceste subiecte, dar e o introducere care-ți dă niște date foarte clare și exacte. Îți faci relativ repede o idee despre lumea benzilor desenate alternative, despre viețile artiștilor din „underground”, despre situația în are se află artiștii care-și deapănă autobiografiile, despre subiectele pe care le abordează și ideile pe care le vehiculează.

O să numesc câteva puncte care mi s-au părut (mai) slabe:

• În ciuda limbajului clar, din când în când mi se pare că textul pică în celălalt păcat al textelor academice, care e ceva mai explicabil: o cunoaștere prea bună a materialelor pe care se bazează. Mai ales în capitolul despre traumă am avut senzația că autoarea trece în revistă anumite poziții intelectuale (pe care cititorul ideal le-ar cunoaște?), nu că le explică efectiv cititorului care nu e în temă.
• nu oferă prea multe detalii despre cadrul mai larg în care au fost create și consumate comix-urile: ajungem să avem habar de întinderea fenomenului benzilor desenate cu supereroi, dar aici nu e clar dacă cei care creau/consumau astfel de benzi desenate erau o mână de oameni, o comunitate restrânsă, o comunitate largă… Aveau destul de mulți cititori încât să aibă șanse să trăiască din ce făceau, sau aveau în general alte slujbe?
• deși informațiile sunt interesante și merită citite, uneori nu simțeam că ar duce undeva sau că ar sluji o teză mai largă. Nu e o problemă majoră, pentru că, după cum ziceam, informațiile sunt interesante.
• concluzia cărții, în care M. Precup spune că benzile desenate autobiografice merită citite și studiate și că au potențial pentru a reprezenta traumele, mi se pare destul de școlărească. Mi se pare că erau alte concluzii mai puternice care puteau fi trase.

Una peste alta? Mi-a plăcut, mi-a clarificat anumite aspecte legate de benzi desenate și de istoria lor (știam câte ceva dinainte). A prezentat niște idei fascinante despre traumă și reprezentarea ei, idei care arată posibilitățile benzilor desenate de a spune lucruri pe care alte medii nu le pot comunica, sau nu în același fel, nu cu aceeași delicatețe sau sugestivitate.

E o carte pe care aș recomanda-o persoanelor interesate de benzi desenate, de traumă, de autobiografie, de posibilitățile artistice de redare ale unor situații complexe – în special persoanelor obișnuite cu stilul academic, care poate uneori să fie obscur sau ermetic pentru cei care nu-l cunosc. Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu limbajul, avantajul e că dacă ai un Google în față rezolvi repede necunoscutele.