Roxana-Mălina Chirilă

Scrieți, mă, scrieți!

Scrisoarea unei profesoare de română, Carmen Stoica, după evaluarea națională a ajuns virală. Pentru că tipa are dreptate. Dar nu vreau să vorbesc de toată scrisoarea, doar de o mică părticică din ea:

Copilul să prezinte o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire cu un scriitor contemporan! Cei mai mulți copii n-au scris cele 10-15 rânduri necesare. S-au întâlnit cu scriitorul contemporan fără nume, celebru, Dan Puric, idolul mamei, Andrei Pleșu/Pleșa, Mircea Dinescul cu fular alb, Andreea Esca, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu – o ea!! –, dar și cu Mihai Eminescu, Creangă, și i-au pus întrebări și au fost emoționați. Ce-ar fi putut spune mai mult? Am găsit o singură lucrare în care apărea un șoricel la prezentarea cărții marelui scriitor, sedus de mirosul de cașcaval al unei cărți culinare. Vina nu e a lor că nu știu niciun nume de scriitor – unii mai știu –, pentru că cei care apar frecvent la televizor nu sunt scriitorii, oamenii de cultură etc., ci oameni de un cu totul alt gen.

Mi-e ciudă pe porțiunea asta. Mi-e ciudă rău. Nu e doar că nu apar scriitori la TV. E că nu prea avem pe nimeni care să fie cu adevărat citit de alții. Suntem plini de literatură specială, în fața căreia ne plecăm de parcă textele scrise vin din Rai. Normal că cei care au făcut subiectele au privit situația doar din perspectiva înălțătoare a Culturii care trebuie Promovată – nu și din perspectiva din care de fapt nu prea știm pe nimeni care scrie ceva care să ne placă („De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu e ultima carte română de ficțiune de care știu că s-a răspândit cu viteza recomandărilor din vorbă-n vorbă).

Nu prea încurajăm elevii să scrie bine, sau să înțeleagă ce înseamnă o carte bună: în clasele primare ni se dădeau de făcut „compuneri cu început dat”, și liste de „expresii frumoase” pe care trebuia să le băgăm în texte. Ne educau cu de-a sila să înțelegem că limbajul de lemn e măreț, e adevărat, e corect. Vă spun sincer că atunci când am luat Crimă și Pedeapsă în mână am crezut că mă pășteau expresii frumoase și ermetismul complexității faringeale în pronunția parafrazărilor realității în care toamna, cea de-a treia fiică a anului, rodea pașnic pentru țăranii iubitori*. Ce să vezi? Dostoievski e citibil în comparație cu ce produceam noi. E chiar ușor, în comparație cu ce produceam noi.

Puneți, mă, mâna pe stilouri și tastaturi, vă rog eu. Dacă vă place să povestiți, scrieți trei rânduri. Imaginați-vă ceva. Nu de dragul ideilor mărețe, nu de dragul transmiterii unui mesaj, nu de dragul de a educa sau de a transmite secrete prin romane. Nu, scrieți ce v-ar plăcea să citiți. Fără expresii frumoase, fără începuturi date. Chiar dacă sunt prostii, chiar dacă nu e nimic „valoros” acolo. Chiar dacă e cu elfii lui Tolkien sau despre familia voastră, sau despre ce v-ar plăcea să pățească oamenii care nu vă plac. E în regulă. Scrieți ceva. Nu pentru școală sau pentru umanitate. Ci ca să vedeți cum e.

Merită. Dacă ești puțin creativ vezi altfel lumea (e mai mare). Și senzația pe care ți-o dă scrisul e faină, dacă-i prinzi gustul. Dacă ești elev, te deprinzi să scrii chestii și nu te mai blochezi la examene. Poate e vreunul care decide că-i place să inventeze chestii și începe și inventează chestii din ce în ce mai faine. Da, poate spui că n-ai nicio poveste de comunicat – dar și când ieși în oraș cu unii sau discuți cu prieteni povestești ceva interesant, amuzant, complicat.

„Cred că mă întorc repede,” i-am zis. „Mi-e dor de tine.”
„Ah, și mie mi-e…”
„Și toată casa asta e plină de purici.”

~Cum nu e greu să găsești ceva de pus pe hârtie. Și pe urmă? Pe urmă poți face pe nebunul! Un război împotriva puricilor? Aventuri cu cei de la dezinsecție? Un roman de dragoste? Sau casa era plină de purici pentru că așa se întâmplă când pisicile pun la cale o crimă?

„Consumul” de carte nu e ca cel de alimente: nu există o necesitate constantă și fixă de a consuma cărți. Dacă sunt prea multe proaste, cele bune au de suferit pentru că scade numărul de cititori. Dacă sunt multe bune, e o plăcere să citești. E ca la filme: dacă singurele filme pe care le-am avea ar fi cele românești despre comunism, nu ne-am găsi ceva mai bun de făcut? Undeva pe la al 25-lea? Cinematografele ar fi părăsite, televiziunile ar avea audiență minimă. Aș îndrăzni să sugerez că mai multă lume s-ar juca pe calculator.

Așa că scrieți! Nu vă ordon, nu vă rog. Vă recomand. O fac sincer pentru că știu că merită încercarea. Dar faptul că o fac e o revoltă: m-am săturat de piedestalul aiurelilor literare care se propagă și se promovează prin învățământ. Cu cât sunt mai mulți care pun cuvinte pe hârtie, cu atât mai mari sunt șansele să facem mișto între noi de exaltații Culturii, care au idei crețe.**

________

Note de subsol:

  • Dacă ați înțeles ce am spus acolo, v-ați chinuit prea tare.

** După cum reiese din tonul articolului, azi n-am chef să fiu foarte moderată sau extrem de realistă. Problem?


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |