Pot să înțeleg pasiunea criticilor pentru Rushdie, mai ales în ce privește Versetele satanice:  comentarii sociale, viața imigranților, ceva politică și multiculturalism, plus niște condimente „etnice”, ca să zic așa. Dintr-un motiv ciudat, Rushdie încă n-a luat premiul Nobel pentru literatură, deși e exact pe direcție. Poate că metaforele folosite sunt puțin prea explicite, mai ales în Versete.

Am ascultat versiunea audio, pentru că cineva îmi zisese, după ce-și luase un pachet de cărți audio de pe Humble Bundle, că totuși cărțile de acest gen sunt dificil de urmărit și că a ascultat și reascultat prima parte, dar s-a pierdut complet. Am sugerat că poate fi vina naratorului și m-am pus pe ascultat. Naratorul, sărmanul, a făcut ce-a putut mai bine. De-abia cam a treia oară când am derulat volumul de la început am început să mă luminez cu privire la ce se petrece.

Am întrebat pe altcineva, care se apucase să citească volumul acum vreun an, dacă i-a plăcut. Rezultă că l-a lăsat baltă după primele vreo 60 de pagini, că a pierdut șirul. Buuuun, nu s-a prostit nimeni, chiar e o carte alambicată.

Începe cu doi actori, Gibreel Farishta și Saladin Chamcha, care pică de la 10.000 metri înălțime în urma unui accident aviatic și supraviețuiesc. Dar înainte să aflăm că supraviețuiesc suntem purtați prin viețile lor (Gibreel e faimos în India, joacă roluri în filme religioase; Saladin e actor de voce în UK, foarte căutat, dar practic necunoscut de public), de la familie la iubiri pierdute, la vise în serie pe care le are Gibreel despre înființarea religiei musulmane și despre o sfântă musulmană acoperită de fluturi.

Când în sfârșit au ajuns înapoi pe pământ, în Londra, după cădere, Gibreel se trezește că este un fel de încarnare a Arhanghelului Gabriel (sau posibil schizofrenic), iar lui Saladin îi cresc coarne și copite și începe să arate ca un diavol. (după cum ziceam, metaforele nu pot fi mai explicite de atât) Ce mi s-a părut foarte straniu aici e că nu există absolut niciun dubiu în roman că Saladin trece prin transformarea asta fizică – zero dubii, toată lumea vede coarnele. În schimb, Gibreel e considerat schizofrenic și și el se crede nebun, iar întrebarea rămâne până la final dacă pentru el totul era adevărat. E ca și cum romanul nu se poate decide, culmea, dacă vrea să fie ambiguu sau nu.

Stilul e complex, plin de înflorituri și poezie… și de referiri la tot felul de elemente din cultura maselor de atunci și din filme indiene. Uneori mi s-a părut obositor (deși de obicei mă dau în vânt după stiluri elegante), mai ales ca suport pentru o lume în care evenimente din diferite registre sunt aruncate unele după altele dezordonat, fără ceva care să le unească prea bine împreună.

Nu mi-a plăcut, dar alții par încântați.