Roxana-Mălina Chirilă

Patru chestii legate de construcții

Ca fiică de arhitecți aud aceleași povești de ani de zile. Trei din punctele de mai jos le țin minte încă de când mă jucam cu mașinuțe prin casă, al patrulea n-a existat până acum câțiva ani. Toate afectează un număr mare de persoane care vor să-și construiască diverse chestii, ori o casă pentru ei, ori ceva pentru un business.

1. Construcția costă mai mult decât crezi.

Dacă nu cumva ești unul dintre puținii oameni extrem de pesimiști și/sau unul dintre cei care au lucrat în businessul construcțiilor de hăt demult, șansele sunt să crezi că dacă ți se spune că o casă iese la 60.000 euro, tu să crezi că e o exagerare. Nu e. Arhitecții lucrează de mult timp în domeniu și au cam prins mișcarea.

Da, să spunem că ai aranjamentele tale. Ai cărămida la jumătate de preț, muncitorii ieftini și alte chestii de genul. Nu o să economisești cât crezi că economisești. În plus, nu te costă atât de mult să torni betoanele și să pui cărămizile pe cât ai crede. Da, te uiți cum îți crește casa văzând cu ochii și totul merge bine… până încep finisajele. Țevi. Gresie. Faianță. Chestiile alea care se pun sub ferestre, glafuri, sau cum le zice. S-ar putea să vrei să vopsești pereții în interior. Și în exterior. Toate chestiile astea te mai costă încă o dată cât casa, sau mai bine, în funcție de ce anume vrei.

Am întrebat-o pe maică-mea, estimativ, cât costă o casă nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-a răspuns că vreo 500 euro/metru pătrat, dar depinde puternic de ce anume vrei să bagi în ea. Dacă vrei încălzire prin pardoseală și gresie scumpă, sare repede..

Pe urmă, avizele, adică hârțogăraia cu aprobările de la instituțiile statului, te costă și ele. Cât? „Cel de la mediu 100 lei sigur,” mi-a zis. „Poate mai mult, dacă e într-o zonă mai problematică.”

„Bine,” am întrebat-o. „Și în total? Cam între ce sume ne învârtim?”

Diferențele de la proiect la proiect sunt atât de mari încât nu mi-a putut da un răspuns nici măcar aproximativ. Dacă ești într-o zonă de monumente, îți trebuie hârtie de la monumente care costă un anumit procent din valoarea investiției. Dacă nu, nu. Dacă ești într-o zonă inundabilă, ai nevoie de aviz de la SGA (ăia cu apele), care e și el scump. O grămadă de avize mici, de care s-ar putea să ai nevoie sau nu. Pentru case particulare nu e cazul, dar pentru alte construcții ai nevoie de aviz de la Pompieri. Unele avize costă sub 100 lei. Altele costă mai mult. Când te duci să încerci să obții autorizația, te anunță cei de acolo de ce ai nevoie. Și, dacă ai super-noroc și vrei să construiești într-o zonă nereglementată, ai nevoie de un Plan Urbanistic Zonal care să decreteze la nivel de zonă ce și cum se poate sau nu se poate construi, să pună drumurile, șamd. (apropo: poți pierde din suprafața terenului cumpărat dacă e musai să treacă un drum pe acolo; nu, nu pot ocoli doar lotul tău că e al tău, și ceilalți au loturi)

Dacă decizi să construiești în ilegalitate și ești prins, s-ar putea să nu te dărâme, dar o să te plimbe de colo-colo pentru toate hârtiile, plus amenzi. Dacă ai ghinion, o să pățești că te mai și trimit de colo-colo și te zăpăcesc până dai mult mai mulți bani în plus decât ar fi fost cazul, cu un sadism remarcabil.

Deci: construcțiile costă. Dacă arhitectul spune că te costă, răspunsul nu e „ba nu”. Dar poate merită niște întrebări: se poate mai ieftin? Cât mai ieftin? Și ce înseamnă dacă fac mai ieftin? (pentru că ieftineala are și ea un cost, chiar dacă nu în bani)

2. Indecizia costă. La fel și ambiția.

Sunt mulți care zic: fă tu proiectul așa, că dacă mă răzgândesc schimbăm după. Cazul clasic e cel al oamenilor care vor să-și facă un hotel. Sau un complex. Sau orice fel de loc care se presupune că-ți aduce un profit cu atât mai mare, cu cât clădirea e mai mare. Vor un hotelaș de 15 camere. Zis și făcut, arhitectul face planurile și hotelul arată într-un fel. Deodată, clientul decide: ba nu, hotelașul va avea 25 de camere! S-a socotit, sunt bani. Arhitectul modifică proiectul. Și, în cele din urmă, clientul spune: de fapt, 40 de camere e perfect!

Indecizia costă: costă timp și efort. Uneori costă banii tăi. Dacă știi de la început că vrei 40 de camere, se face lucrul bine de la bun început. Merge mai repede, merge mai ușor. Dacă modifici, depinde de moment cât de tare plătești: plătești toată echipa de proiectare în plus că i-ai pus la treabă și proiectul era gata deja? Plătești cu aspectul clădirii, pentru că era gândită într-un fel și acum e cârpită și e ok, dar neinteresantă? Plătești cu muncitori și materiale în plus pentru că scara pe care urcă și coboară oamenii e prea mică pentru saltul dimensiunii clădirii și trebuie s-o refaci cu totul?

E valabil și la casele particulare. Arhitectul nu e omul care-ți face desenul. E omul care gândește cum arată și funcționează casa ta, înăuntru și afară, și o face utilă și frumoasă (dacă-și știe meseria). Sigur, poți să ai idei. Dar omul ăla e specialist în problema asta. Diferența e cea dintre a merge la magazin să-ți iei haine de marcă și a merge la croitor cu un sul de material și niște idei despre cum ai vrea să te îmbraci. S-ar putea să-ți iasă sau nu.

3. Planurile de construcție se încep toamna.

Nu, mint. Planurile de construcție se încep în mod obișnuit primăvara, când omul ar vrea să construiască brusc. Atunci. În clipa aia, dacă se poate. Că tocmai e potrivită vremea. Aflat în criză de timp, pentru că primăvara trece, încearcă să facă totul mai repede și constată că avizele vin greu și că procesul aprobărilor de peste tot durează. Intrat în disperare, vede că se apropie vara cu pași repezi și începe să strige că acum e momentul și mașinăria birocratică și cea de proiectare trebuie să lucreze în supratimp pentru el. În ciuda șpăgilor (care uneori îl încurcă, am auzit de cazuri absolut fascinante în care cel șpăguit a creat haos încercând să „dreagă” aiurea…), nimic nu merge.

Toamna are în sfârșit proiectul, dar nu mai are vremea potrivită pentru construcții.

În schimb, dacă ar începe procesul mai devreme, să zicem toamna, în primăvară ar putea să se apuce liniștit de treabă.

4. Proiectele din fonduri europene nu-s ca cele românești.

Adică-s complicate, că-s ca la carte. Românii nu-s obișnuiți cu așa ceva. Ei vor proiectul pentru ca să obțină autorizația de construcție, după care „se descurcă”. Ce fel de becuri pun? Se descurcă. Ce fel de gresie pun? Se descurcă. Ce materiale folosesc, unde pun prizele, ce fel de geamuri? Se descurcă…

Teoretic vorbind – teoretic, da? – proiectul e o chestie extrem de exactă. Am auzit o legendă care spune că inginerii chinezi de pe vremea înălțării Zidului Chinezesc erau atât de pricepuți încât au calculat de câte cărămizi aveau nevoie pentru Zid – fix! Numărul exact! Chestia e că în vremea de astăzi aceasta e tot o legendă, dar în alt sens: se pot calcula numărul de cărămizi necesare, cantitatea fixă de materiale și o grămadă de costuri cât se poate de exact… dar n-o cere nimeni. N-o vrea nimeni.

În afară de fondurile europene. Ăia vor să știe exact ce intră în proiect. Câte cărămizi, câte bucăți de țeavă, câtă gresie, ce fel de gresie și așa mai departe. Fix, fix. Ca la carte. Doar că românul nostru descurcăreț nu prea se descurcă la faza asta. E greu să decizi de la început tot ce vrei, să faci calculele, să ai o variantă finală și pe urmă s-o execuți perfect. Sunt mulți care s-au poticnit, și-au spart capul și au trebuit să renunțe.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |