Roxana-Mălina Chirilă

Murphy veghează asupra mea

Tags:

Totul a început acum vreo două zile, când mi-a spus un amic că apare prin Brașov în weekend, dacă ne putem vedea, că are și o carte pentru mine, trimisă de o terță persoană.

„Weekendul ăsta?” am întrebat, dezamăgită. „Fix weekendul ăsta? Că nu-s în Brașov, sunt în Sf. Gheorghe, trebuie să ud florile.”

Normal, își ia maică-mea vacanță vreo patru zile anul ăsta, nu mai mult, mă lasă responsabilă pe proprietate – și ce să vezi? Exact atunci apare omul cu carte cu tot. Mno, până la urmă rezolvăm, i-o dă cuiva din Brașov, care o să mi-o dea mie la următoarea ocazie. Perfect, rezolvată treaba.

Așa că ieri, în loc să fiu la Brașov, udam florile – alea din grădină, evident, că nu degeaba e musai să fiu în fiecare zi aici. Era înnorat, dar nu poți ști niciodată dacă vine cu adevărat ploaia sau nu, așa că-mi făceam treaba – pe înserate, ca să nu fie probleme, nu? Dacă mai așteptam puțin se lăsa noaptea. Și cum termin eu cu udatul, aud tunete și fulgere și începe să plouă. Bun, închid furtunul și fug în casă.

Mai încolo, dar nu cu mult mai încolo, merg în bucătărie unde calc într-o baltă. Care baltă nu mi se datorează. Mă uit la mochetă, mă uit la tavan, dau mocheta deoparte, pun un vas unde picură, îmi văd de treabă.

În dimineața asta dau să mă duc în bucătărie, mi se rupe papucul de casă. Nu pe verticală, pe orizontală, îmi pleacă jumătate de talpă, de încep să umblu cu un picior mai lung și unul mai scurt. Enervată de șchiopătatul ăsta fără motiv, abandonez papucii, mă duc în bucătărie, dau să pun mocheta la loc – și-mi intră o așchie în talpă, că deh, cine n-are papuci de casă n-are. Dau să scot așchia, nu-i. Doare, dar nu văd nimic.

Șchiopătez ce șchiopătez, de data asta cu motiv, mă învârt, mă spăl, fac contorsionism. Nu văd nimic. Merg de colo-colo, ba doare, ba nu doare. Mă plimb prin oraș după mâncare și alte alea, tot doare. Până la urmă, când mă întorc acasă fac iar pe maimuța hiperflexibilă și mă uit la propria mea talpă de parcă mi-aș putea ghici viitorul în ea. Cum apăs eu pielea de colo-colo, văd că parcă sclipește. Și cum nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi uzez pielea atât de tare încât să strălucească, am luat o unghieră, am folosit-o pe post de pensetă, am prin sclipoșenia și am văzut că era un ciob mic-mic, cât o așchie.

Acum mă uit afară, vin iar niște nori grei de furtună, pe sub ei soarele strălucește apocaliptic. De undeva se aud tobe și fluierături. Dacă nu termin această postare înseamnă că


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |