Dacă faci un joc de cuvinte bazându-te pe omofonii în engleză sunt șanse mari ca auditoriul să se uite strâmb la tine. Gen: „De ce sunt minerii cei mai curați oameni? Pentru că lucrează în baie”; „Vita e frumoasă”. Și adevărul e că în engleză sunt mult mai ușor de făcut asocierile astea, deci dacă la noi chiar și cele mai aiurea jocuri de cuvinte sunt considerate „diștepte”, la ei… nu prea. S-au săturat. Au fost prea multe, gata de-acum.

Chestiile astea sunt numite „pun” la ei (se citește „pan”), și au o expresie cu ele: „pardon the pun” – adică un fel de „scuzați jocul de cuvinte, nu voiam să-l pun acolo, sau voiam, că nu m-am putut abține.”

Mă întreb dacă peste câtva timp, nu foarte îndelungat, vom ajunge și noi la saturație. Nu cu jocurile de cuvinte, ci cu motivaționalele și cu filozofelile de duzină care umplu acum totul. Atât de tare să ne săturăm de ele încât să începem, „Părerea mea este că dacă vreți cu adevărat să luați examenul, puteți. Scuzați motivaționalul. Trebuie doar să vă puneți cu burta pe carte de pe acum.” Sau, „Dacă îți dorești ceva cu adevărat, universul conspiră să-ți ofere acel lucru. Scuză motivaționalul.”

Aștept momentul în care societatea se va sătura colectiv de dulcegării despre cum putem, doar să vrem, despre cum fiecare dintre noi e un fulgușor de nea special și deosebit, despre cum să fii fericit cu tot ce ești în clipa de față, despre cum mulțumirea e o stare interioară care așteaptă să fie descoperită în străfundurile sufletelor noastre sensibile, dar atât de timorate din cauza acestei dure societăți în care tăim.

Atunci viața va fi mai frumoasă, pentru că vom fi renunțat la o grămadă de prostii care ne trag înapoi. Scuzați motivaționalul.