Roxana-Mălina Chirilă

Pauză de-o suflare

Am o oboseală extraordinară în oase, de zici că m-am luptat toată luna august cu tot felul de chestii care trebuiau terminate (stai, că așa și e). Singura chestie pe care n-am făcut-o în august a fost să scriu și mi-e ciudă pe mine că m-am aglomerat prea tare și mi-am organizat suficient de prost timpul ca să nu fac acele lucruri pe care chiar aș fi vrut să le fac. Am visat povestiri și scris și s-a ales praful.

Nu-i nimic, și septembrie e o lună (care va cuprinde și ea alte chestii, dar mai puțin urgente și mai puțin dificile), și octombrie e o lună (care va cuprinde, probabil, alte chestii, printre care și scris; musai). Am idei, s-ar putea să am și energie.

Între noi fie vorba, ce-mi place la ce fac e că, dacă am chef de muncă, întotdeauna există ceva de făcut. Singura problemă e că anul trecut nu mi-a picat fisa câte posibilități am. Anul ăsta știu, dar mi-a luat ceva să-mi organizez timpul. Nu că aș fi ratat vreun termen limită, dar mi-am făcut viața personală praf cu dezorganizarea.

Din păcate momentan sunt prea epuizată ca să pot să-l apreciez pe Umberto Eco la adevărata valoare (după cum o arată bara din dreapta a site-ului, aș citi Baudolino) și nu vreau să-mi pară rău mai târziu că am dat peste o carte bună și în loc s-o citesc în tihnă am citit-o pe un fond de oboseală. După trei capitole, pot să spun cu lacrimi în ochi că o să fie una dintre cărțile mele favorite. De ce lacrimi? De la praf, în mare parte, dar și pentru că sunt unii scriitori care au făcut o documentare pe o temă care ar fi suficient de bună pentru trei doctorate, și pe urmă scriu pe tema aia și scriu excelent și sunt puțin geloasă.

(sunt deseori geloasă pe alți scriitori. Sunt geloasă pe Neil Gaiman, că are o grămadă de fire narative în The Sandman pe care le-a legat într-un singur univers complex care stă în picioare în o grămadă de feluri. Sunt geloasă pe tipa care a scris the Sacrifices Arc pentru că a creat o grămadă de personaje și de dimensiuni și a reușit să introducă poezie în niște cărți în așa fel încât m-a făcut să citesc poeziile respective; pentru că e genială. Sunt geloasă pe tipa care a scris cele mai mișto povestiri de dragoste pe care le-am citit pentru că sunt minunate și oribile în același timp. Sunt geloasă pe Susanna Clarke pentru că a scris Jonathan Strange & Mr Norrell care e ditamai romanul, creat cu atâta minuțiozitate încât ai spune că ai ratat o parte din istoria Angliei, pentru că prea dă referințe din tot felul de cărți (imaginare) cu privire la magicienii din diverse ere din zona respective. Gelozia e una din forțele care mă împinge înainte: vreau să pot face la fel. Vreau să mă scol într-o dimineață și să știu cum să scriu un roman la fel de bun.)

Așa că, pentru că nu vreau să-mi stric plăcerea de a citi Eco din oboseală, citesc Cimitirul de Teleșpan. Mi l-a dat o tipă, probabil cu speranța că recenzia mea usturătoare va merita citită. I-a displăcut din prima cartea și mă cunoaște. Eu, din păcate, după o primă reacție de enervare când am văzut _încă _o carte care începe cu defecări și urinări, am ajuns să râd de una singură după vreo 20 de pagini. Spre oroarea mea, cartea mi-e simpatică și-așa, plină de înjurături și scene porno gratuite cum este. Din fericire, nu e o carte care se cere savurată, așa că măcar din punctul ăsta de vedere e ok, nu trebuie s-o las pe când sunt mai trează.

Cam asta-i.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |