Amsterdam: faimos pentru marijuana din Coffee Shop-uri și pentru Districtul Roșu fix din centrul orașului. Realitatea e foarte asemănătoare, doar că sexul și marijuana umplu doar jumătate din centru, fiind cot la cot cu Steak House-urile care vând fripturi de vită argentiniene (probabil olandezii importă la greu carne de vită din SUA pentru Europa și își iau partea leului), cu magazinele de brânză și cu locurile care vând gofre. Mai găsești și câte un restaurant chinezesc pe ici, pe colo, dar friptura pare să fie baza. (am găsit și ceva locuri în care se face sushi, dintre care unul excelent)

Olanda seamănă cu un fel de anti-Turcia: atât casele tipice, înalte și înguste, din Amsterdam, cât și cele mai noi pe care le-am văzut acum câțiva ani în Rotterdam, au geamuri gigantice, de vezi orice se întâmplă înăuntrul caselor de parcă ar fi vitrine. Atmosfera e relaxată, prietenoasă fără să se bage cineva peste tine, și dacă nu se întâmplă să pici pe lângă chestii care fac gălăgie, e în principiu aproape liniște, oamenii vorbesc la volum normal spre scăzut, de poți să te înțelegi om cu om chiar și în cea mai mare aglomerație. Dacă n-ar fi bicicliștii care zboară cu viteze incredibile pe piste de bicicliști aproape invizibile pentru ochii neavizaților, ai fi aproape în siguranță, pentru că mașinile par inofensive prin comparație. (pentru cei care au ratat experiența mea turcească, turcii au cearșafuri peste balcoane ca să nu cumva să-i vezi relaxându-se, femeile umblă cu baticuri pe cap, nu tu alcool, gălăgie mare, haos și treceri de pietoni inexistente sau ignorate complet. Turcia e un fel de anti-Olanda, în virtutea faptului că tocmai am zis că Olanda e un fel de anti-Turcia. Depinde de unde privești. Interesant e că am văzut femei musulmane cu baticurile-n cap și aici. Mă întreb cum se împacă cu ideea femeilor din vitrine. Oare musulmanele stau și discută în casele proprii despre decadența societății actuale? Despre cât de rău a ajuns omenirea? Mi le pot imagina făcând exact așa.)

Orașul fiind turistic, mai ales în centru, te poți orienta în așa fel încât să profiți de tururi pentru turiști și să se profite de tine prin țepe pentru turiști. Noroc că țepele sunt relativ mici și te poți trezi maxim cu un sandwich de doi bani vândut la preț de revelație culinară. În rest, pare ok.

În ce privește tururile pentru turiști, am fost cu barca pe unele dintre faimoasele lor canale într-un „100 Highlights Tour”, din care nu toate highlight-urile erau tocmai extrem de interesante (o parcare cu 2500 de biciclete, fascinant?…), dar unele lucruri mi-au rămas în minte. Probabil că alea erau cele pe care se bazau, unele dintre cele 100 fiind acolo doar ca să umple numerele de la 70 la 100 sau ceva de genul.

Ce mi s-a părut interesant: Amsterdamul vechi este construit pe bârne pentru că, la fel ca în cazul Veneției, pământul de la suprafață e mlăștinos și instabil, așa că au trebuit să ajungă la stratul solid de dedesubt – inițial cu trunchiuri de copaci de vreo 10-12 metri pe care au construit clădirile. Astăzi folosesc piloane de beton. Casele sunt înguste și înalte, cu scări identice din punctul de vedere al trăsăturilor. Așa că nu prea poți să urci mobila pe ele – ce e de făcut? Păi, se pune o bârnă care iese orizontal din casă la nivelul acoperișului. Bârna are un cârlig la capăt, când e cazul se trece pe acolo o funie și mobila se urcă pe geam.

Am dat o tură și prin Muzeul Național Maritim, care e genul de loc unde poți să pierzi multe ore. Au o replică în mărime naturală a corabiei „Amsterdam” care a aparținut de Dutch East India Company (și al cărei original s-a scufundat pe lângă Hastings) prin care poți să te plimbi să vezi unde dormea echipajul, cabinele pentru pasageri, cala – tot. Locul e pregătit și pentru copii. Chiar erau câțiva care alergau pe punte pe-acolo și care se jucau prin cală.

Clădirea efectivă a muzeului e împărțită în trei aripi, fiecare cu specificul ei: obiecte, experiență și povești. Am vizitat doar două aripi, cea cu obiectele și cea cu poveștile (pentru cea cu experiența trebuia să mergi cu grupul). Aripa cu poveștile era multimedia, cu filmări proiectate pe pereți cu coloniști și olandezi rămași acasă, un film de la o vânătoare de balene – și existau câteva locuri unde te puteai juca, de exemplu, stabilindu-ți itinerarii de la Rotterdam la Amsterdam pe vremea când era greu de ajuns dintr-o parte în alta, sau vânzând și cumpărând mărfuri prin diverse porturi, a la negustori olandezi, și încercând să nu dai faliment.

Aripa de obiecte avea tot felul de modele de iahturi, de picturi maritime, de octante și sextante, de atlase vechi, de galioane, de cupe de argint și de pahare de sticlă pe care erau desenate corăbii. Din loc în loc puteai să asculți povești despre respectivele obiecte, fie în olandeză (nu era cazul la mine), fie în engleză. Cred că n-am găsit colțișor din muzeul ăla care să nu fie pus la punct cu grijă și care să nu beneficieze de tehnologie cu aerul că de-abia aștepta să se inventeze diverse lucruri ca să se poată folosi de ele ca să-și împlinească misiunea mai bine, de la atlase pe care le puteai vedea pe viu deschise la o anumită pagină, și pe care le puteai răsfoi digital pe un touchscreen, la proiecția unor mini-filmulețe cu olandezi de epocă explicându-și viața printre exponate.

…continuarea după ce mă mai plimb puțin (și după ce mai ajung și prin alte locuri – că azi am făcut ture pe străzi și m-am rătăcit în librării cu cărți în engleză; noroc că nu-i problemă să aduci peste graniță marfă „de contrabandă” cum ar fi Frank Miller și Alan Moore.)