Există un prieten de familie (în sensul în care cineva din familie e prieten cu el, nu în sensul în care e prieten cu toată familia) care are doi copii, un băiat și o fată, care sunt puțin mai mici tineri ca mine.

Când eram în gimnaziu acest prieten de familie mi-a explicat șmecheria prin care își făcea copiii să învețe: pentru note mai mari de 8 le dădea o anumită sumă de bani, pentru note mai mici de 8 copiii îi dădeau lui înapoi aceeași sumă de bani. Ei bine, în clipa în care am auzit asta mi-au sclipit ochii, mi s-au învârtit rotițele și am început să calculez cât de repede aș putea să strâng o avere, dat fiind faptul că rar am luat note mai mici de 8 la ceva. Deja îmi și vedeam contul din bancă crescând vertiginos. (da, contul în bancă – problem?)

Doar că, evident, mie nu mi-a oferit nimeni bani ca să învăț – în afară de ce mai luam pentru concursuri (nu mult). Așa că am oftat, mi-am văzut de treabă, am terminat liceul cu ceva medie peste nouă, am luat Bacalaureatul cu toate notele peste nouă, am făcut facultatea, am făcut masteratul și momentan lucrez vesel și mă întreb ce mi-ar mai plăcea să știu (în clipa de față o invidiez puțin pe o prietenă care vrea să facă masteratul de studii medievale).

Fata prietenului de familie n-a terminat liceul, a vrut să se facă manichiuristă sau coafeză sau ceva de genul, dar nu i-a plăcut, s-a lăsat și de școala respectivă și parcă se angajase ca secretară undeva, dacă-mi aduc bine aminte. Băiatul n-a terminat nici el liceul, a mers la ceva profesională unde era și angajat cu un salariu bunicel pentru partea de practică, a abandonat și școala respectivă de dragul trasului mâței de coadă. Prietenul de familie oftează din când în când, când aude că sunt între proiecte, că în general copiii (inclusiv eu) sunt o mare dezamăgire. Bla-bla, copiii ăștia lăsați de școală (da, m-am lăsat de facultatea de info, deci sunt rea și neagră-n cerul gurii).

Ei bine, de povestea asta mi-am amintit citind introducerea lui Sarah A. Hoyt la postarea asta a lui A. Green. De ce? Păi, pentru că spune acolo că pe vremea când copiii ei erau în școală unii își recompensau odraslele pentru citirea a x pagini dintr-o carte. A. Green descrie altă problemă: cea a unor liste de lecturi plictisitoare sau chiar de-a dreptul dubioase (la noi încă nu s-a ajuns, din câte știu, la politizarea excesivă a bibliografiilor, doar la plictiseală extremă). De care parcă am mai vorbit, așa că nu mă lungesc aici.

De la domnul Goe încoace tot auzim de metoda asta de mituire a copilului cu recompense dacă e cuminte și nu rămâne repetent/ia note mari, dar nu prea pare să se învețe nimeni minte. Sigur, pentru un copil sună excelent, dar adevărul ar trebui să fie clar pentru adult: nu poți cumpăra iubirea. Poți să cumperi ceva de moment, să iei ochii, dar nu să crești o dragoste care să existe și la bine, și la rău. În momentul în care banii nu mai sunt suficient de interesanți, sau suficient de mulți, gata, finito, s-a terminat, interesul se mută în altă parte, altceva devine mai atractiv. Teoretic se știe asta despre relații și despre prietenii, în mod straniu unii par să uite de problema asta când vine vorba de educație, cărți și alte asemenea.