Roxana-Mălina Chirilă

O strachină, două străchini, toate străchinile

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult.

Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat. La un moment dat probabil că și-a dat seama că vorbea mai mult de el, că m-a întrebat ce fac eu. Eram într-o zi pesimistă și el se simțea prost, așa că i-am zis că nici eu nu stau excepțional – traduc, scriu, nicio găselniță genială, viața e grea în România mai ales din anumite puncte de vedere care au de-a face cu impozite, cumpărători de cultură și alte chestii.

Tipul a făcut ochii mari și s-a lansat într-un monolog care a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce se lungea. De obicei mă prind ce vrea o persoană de la mine, dar de data asta conversația a ajuns pe tărâmuri atât de vagi și nebuloase încât m-am pierdut. De fiecare dată când credeam că se dă la mine, vorbea despre afaceri. Când decideam că mă mustră că nu-mi valorific potențialul, o dădea pe cum arăt și pe cât de inteligentă sunt. Când începeam să prind șirul, băga aleatoriu câte o chestie de mă întrebam dacă vrea să mă invite la un curs de dezvoltare personală.

Mi-a explicat că pot să fac multe lucruri, doar că trebuie să valorific anumite calități pe care le am. Că sunt o femeie inteligentă, sunt o femeie frumoasă, sunt o femeie capabilă! Viața mea poate să fie plină! Când a fost ultima oară când m-am îmbătat? Dar nu cu băutură, neapărat, ci cu viață! Adică, eventual cu un platou cu brânză. Înțeleg ce vrea să spună?

„Mă mai îmbăt cu viață uneori,” am zis vag, „dar nu cu platouri cu brânză.”

Adică ce voia el de fapt să zică era să trăiesc! El ar vrea, cum să-mi spună – deci, eu sunt ca un american.

„…!” am zis eu, elocvent, la care el a început să gesticuleze mai larg și mai agitat.

Americanii sunt genul ăla de oameni, mi-a explicat, deci să zicem că mie-mi plac tricourile, și lui îi plac cămășile. Și e ok. Nu că ar vrea să spună ceva cu asta neapărat, adică tricourile mele, deci de fapt aș putea să văd și alte perspective, dar nu vrea să mă judece pentru ele sau ceva. Însă sunt anumite lucruri care sunt la degetul meu mic. Alții n-ar putea să le facă, dar eu ca femeie pot să fac aproape orice cam de trei ori mai ușor ca un bărbat, mai ales că sunt deșteaptă.

„Ce fel de lucruri?” am zis.

Tot felul de lucruri, eu trebuie să mă uit bine la mine și să-mi dau seama. În plus, e ok să fii nervos uneori.

(Eu nu eram nervoasă. Eu eram în ceață.)

Deci, mi-a zis, încercând să se adune și evitând în continuare subiectul, oricare ar fi fost el, ideea e că eu pot să fac tot felul de lucruri și dacă vreau pot să valorific anumite chestii. Nu contează ce lucruri și chestii, nu poate să-mi spună el mie, trebuie să-mi dau eu seama. Că sunt anumite posibilități… Deci, de exemplu, peste câțiva ani i-ar plăcea să mă vadă pe tocuri și toate lucrurile care acum mi se par importante să fie doar hobby-uri.

(Am încercat să citesc printre rânduri, dar abisul dintre rânduri s-a holbat înapoi la mine)

Mi-a repetat iar că sunt frumoasă, că aș putea să fiu trăsnet (dar n-a folosit cuvântul ăsta), că eu am anumite oportunități ca femeie, că pot scoate la iveală diverse lucruri, că aș putea fi și aș putea drege și deh, mi-e ușor pentru că arăt bine și sunt inteligentă! Aici deja începeam iar să înclin spre „Ăsta se dă la mine, dar n-o spune direct”.

Doar că a continuat prin a-mi zice că nu-și permite să-mi spună mai multe pentru că nu suntem în genul ăla de relație, însă oportunitățile pe care eu le am în viață, păi pot ajunge departe, carieră, chestii… N-ar trebui să fiu în situația în care sunt! Sunt mai bună de atât și ar trebui să-mi dau seama de chestia asta, pentru că niște alte persoane care nu au calitățile mele au ajuns mult mai departe. Ideea e să văd, să valorific și să nu mai stau așa, degeaba. Mi-am zis, „Ăsta vrea să-mi spună că sunt fraieră, dar nu știe cum.”

După încă vreo câteva replici în care conversația a trecut de Eugen Ionescu și a început să-l aștepte pe Godot, am decis că mi-a cam ajuns orbecăitul prin ceață și că sosise momentul ca discuția să-și schimbe macazul. Ofensivă? Ofensivă.

„Ultima oară când m-a luat cineva așa, cu „ești frumoasă și deșteaptă și poți mai mult”,” i-am zis, cu cea mai serioasă față pe care o puteam face, „mi-a sugerat să fiu o dominatrix. Crede-mă, nu poți să treci dincolo de anumite limite mai mult de atât, indiferent ce ai vrea să zici. Deci zi.”

Expresia de pe fața lui a fost absolut memorabilă. A bătut atât de repede în retragere că era să pice de pe scaun, s-a fâstâcit, a repetat că nu asta voia să zică, nu asta voia să zică deloc! Și după ce s-a mai foit puțin, într-un final, cu un aer resemnat, m-a întrebat de cât timp am prieten – acesta fiind momentul în care m-am prins că într-adevăr se dădea la mine și nu-mi sugera să mă angajez într-o corporație mare, ca să fiu amanta șefului (deși pe cuvântul meu că tot monologul lui suna ca un motivațional-reclamă la așa ceva). M-a întrebat de prieten (cu ce se ocupă, de unde e), după care a decis că trec printr-o fază și că noi doi o să scriem un roman împreună peste câțiva ani, că are niște idei grozave.

Mi-a plăcut asta cu scrisul, pentru că a fost așa, un călcat în strachină de final, ca să se asigure că a spus prostii de la început până la sfârșit. Nu există cale mai rapidă să faci un scriitor să fugă decât să-i spui „Am o idee genială, tu trebuie doar s-o scrii!” – pentru că de fapt asta înseamnă „eu îți spun ce să faci și tu lucrezi gratis, ba mai ai șansa să te și bat la cap că nu faci ce trebuie”.

Când am plecat părea să se dea cu capul de masă și să numere păsărelele care i-au ieșit pe gură.

E cineva care nu știe senzația? Există un moment în care îți dai seama că ai spus ceva greșit și vrei s-o dregi. Doar că încercând s-o dregi te afunzi mai rău și te impacientezi, ai timp să-ți dai seama că ai spus prostii, dar nu și timpul necesar să-ți dai seama cum ar trebui să reformulezi – așa că mai spui încă ceva și încă ceva, iar în curând aproape că nu există lucru pe care să-l spui care să nu fie absurd și care să nu trebuiască dres. Te afunzi exponențial, ideile proaste vin val-vârtej. Ar trebui să te oprești, dar ar fi trebuit să te oprești la început, iar acum te agiți din ce în ce mai tare și speri disperat că există un buton de undo undeva – doar că nu e. Metaforele ajung o vraiște generală, comparațiile se pierd la mijloc, uiți unde te ducea o idee bună, vrei să discuți totul odată ca să-l asiguri pe celălalt că ești normal la cap și în cele din urmă gura vorbește singură și creierul privește oripilat finalul prost care se apropie, sperând să apară un miracol salvator (cam așa...).

Cea mai rea chestie de genul ăsta mi s-a întâmplat, cred, cu două gemene. Nu le știam aproape deloc, dar aveam de lucru împreună. În general stau prost cu reținerea numelor, așa că le încurcam la greu, inclusiv le salvasem aiurea în agenda telefonică (și pe bunici îi aveam invers, se întâmplă) – ei bine, într-o zi când eram atât de răcită că nu știam ce-i cu mine, m-a sunat una dintre ele. Am încurcat-o de la cap la coadă cu cealaltă, în ciuda faptului că-mi spunea la fiecare pas care dintre ele era. Cu cât se enerva mai tare și striga „AIA SUNT EU, SORĂ-MEA E ANDREEA!”, cu atât mai mult, disperată să arăt că nu îmi bat joc de ea și că le pot distinge, mă adresam cu numele greșit și îi povesteam ce discutasem cu sor-sa… doar că din păcate tot cu ea discutasem. Inclusiv i-am zis că am trimis un mail și am citit numele de acolo, ea a dat iar un strigăt că ea e persoana în cauză și că n-a primit nimic, probabil că i-am trimis mail-ul soră-sii.

După telefonul ăla n-a mai vorbit niciuna dintre ele cu mine niciodată. Noroc că era ultima oară când trebuia să discutăm.

Am mai pățit-o uneori și cu prieteni – noroc că prietenii mă știu și încep să râdă de mine suficient de repede ca să mă pot opri în timp util. Scap după primele două perle.

Pentru restul situațiilor am găsit o rezolvare. Nu e perfectă, dar uneori merge. În primul rând, când aud ce am zis și e o chestie deosebit de stupidă, dar scurtă, mă opresc. Încerc să proiectez o atmosferă care să spună că sensul cuvintelor mele este profund, înțelept, inteligent – și e vina interlocutorului că nu înțelege exact subtilitatea gândirii mele.

Secretul e ăsta: în fond, orice trăsnaie suficient de scurtă și spusă cu destulă seriozitate poate părea profund înțeleaptă, mai ales dacă celălalt o analizează și răsanalizează. Să fie vorba de sarcasm? Ironie? Subtilitate? Să fi avut eu o înțelegere mai profundă decât a lui? Dacă studiezi o frază suficient, poate să pară că are logică. Și dacă o studiezi multișor până să-ți dai seama care e sensul, decizi că e înțeleaptă, pentru că doar ți-a luat atâta să te prinzi!

Dacă nu merge, par ușor ciudățică, dar e ok. Mai bine ușor ciudățică decât ciudată rău.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |