Roxana-Mălina Chirilă

Umberto Eco – Baudolino [recenzie]

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul.

Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).

Sau, mai exact, Baudolino își povestește viața lui Niketas, un istoric și guvernator al Imperiului Bizantin, după ce-l salvează de la moarte (probabil) în timpul cuceririi Constantinopolului de cruciați în 1204. Deci tot ce știm despre Baudolino e povestit de Baudolino, care recunoaște singur că e mincinos și că inventează și înflorește adevărul.

Nu că ar fi neapărat o problemă minciunile. Deși Baudolino inventează, Eco scrie adevăruri: cam tot ce e menționat în carte (în afară de aventurile propriu-zise, bineînțeles) e luat din Evul Mediu: personaje, idei, locuri, evenimente istorice, creaturi fantastice (bine, astea nu existau cu adevărat, dar oricum se credea că există). Din când în când romanul ia o pauză în care nu se mai comportă ca un roman, ci ca un studiu al credințelor și filozofiilor Evului Mediu. Și atunci citești eseu după eseu despre problema existenței vidului, de exemplu, sau despre cum arăta harta pământului (pe vremea când era mic și plat, știți voi).[1]

Eco face câteva aluzii pe ici, colo către lucruri scrise și inventate mult mai târziu, dar atunci Eco are grijă să le pună în cârca ființelor ireale. De exemplu, o specie de ființe umanoide vede prima oară cai și îi denumește houyhnhnm, sau ceva de genul ăsta, care este denumirea cailor intelectuali din Călătoriile lui Gulliver. [2]

S-ar putea ca eseurile și tonele de detalii despre ideile de acum 900 de ani să nu fie pe gustul tuturor, pentru că sunt destul de greoaie (și dacă nu-ți plac finețurile astea e mai bine să lași cartea la pagina 100 decât s-o arunci de perete la pagina 200). Dar când începeam să mă satur de eseuri intervine acțiunea, care e din ce în ce mai interesantă pe măsură ce te apropii de final, la un moment dat trecând elegant și prin stadiul de roman polițist.

Baudolino aproape că reușește să te facă să crezi că a mințit și înflorit realitatea toată viața... dar acum spune doar adevărul. Așa că poți privi cartea în două feluri: a. Poți să te gândești că Baudolino face același lucru pe care l-a făcut mereu și în clipa asta, caz în care s-ar putea să stai să te întrebi dacă l-a cunoscut măcar pe împăratul Barbarossa, dacă a fost într-adevăr un fiu adoptiv pentru el, dacă și-a asumat aventurile altora, dacă, dacă, dacă.

Sau poți alege o altă variantă: b. Poți s-o iei ca pe un fel de roman fantasy medieval. La fel cum noi avem tot felul de filme/seriale/cărți despre magie care se petrec „în lumea reală” (adică nu în lumi inventate, ca în Lord of the Rings), Baudolino să fie o poveste care se petrece „în lumea reală” a Europei Medievale.

Într-un fel îmi aduce aminte de Pendulul lui Foucault, ceea ce nu-i de mirare, dat fiind faptul că e de același autor. Avem din nou un grup de prieteni, din nou un evreu printre ei, din nou o adâncire în imaginație, din nou invenții extrem de migăloase în care personajele ajung să creadă. La un moment dat începusem să mă întreb dacă recitesc Pendulul, varianta Evul Mediu în loc de Conspiraționism Modern. Ceea ce n-ar fi fost așa de rău... dar Baudolino are un alt farmec, alte chichițe, alte rezolvări. E o carte mai ușor de citit, în care ideile se înșiră mai puțin alambicat, în care poveștile au un aer de înțelepciune, sau o frumusețe arhaică.

Nu vreau să povestesc prea multe despre ce se întâmplă efectiv (după cum ziceam, are și o notă de roman polițist la un moment dat), dar e genul de carte care poate și enerva, și fascina prin detalii și prin acțiune.

Recomandată cald celor măcar puțin tocilari, celor interesați de perioada medievală, celor cărora le place Eco și celor cărora le plac romanele complexe.

----

Nota de subsol 1: Există niște curente de opinie care spun că în Evul Mediu nu se știa mare lucru și că tot ce știau ei atunci știe și un copil de clasa a 5-a azi. E destul de greșit: învățăturile sunt diferite. În afara faptului că noi nu facem astronomie și retorică în școli, ei aveau alte viziuni asupra lumii, alte explicații de reținut, alte abordări ale problemelor.

Nota de subsol 2: Călătoriile lui Gulliver au ajuns, din păcate, să fie considerate „literatură pentru copii”. De fapt e o satiră pe teme politice și religioase, scrisă cu genul de umor ironic pe care nu-l uiți ușor. Dintr-un motiv care mi-e necunoscut, cărțile suficient de vechi sunt deseori prea pline de subtilități, referințe obscure și învechite stilistic pentru a fi citite ușor astăzi de către adulți, așa că le sunt date copiilor. Dacă copiilor nu le plac, ajung aproape uitate.

Nota de subsol 3, care nu se leagă de nimic, deci nu știu dacă o citește cineva: Eu am varianta audio a cărții, care e echivalentul cărții ăsteia fizice. Traducerea în engleză e excelentă, e făcută cu ajutorul lui Eco însuși, e atent lucrată și o recomand și pe aceea. Din păcate, tocmai faptul că am „citit-o” în variantă audio a făcut recenzia să întârzie atât de mult. N-am avut atât de mule ocazii/atât de mult chef pe cât am crezut că o să am ca să ascult cărți. M-am trezit citind mai mult pe hârtie, asta ca să nu mai vorbim de faptul că m-a pocnit o rafală de proiecte de terminat la muncă. Îmi cer scuze că i-am ținut atâta pe cei care de multă vreme ziceau că vor recenzia la Baudolino.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |