Taică-meu avea vreo două biciclete în plus și mi-a dat una din ele azi. Eu nu m-am mai dat pe bicicletă de niște ani buni – cam de vreo șase… Și nici atunci nu mă dădeam prea bine. Dar am zis că mersul pe bicicletă o fi ca mersul pe bicicletă și deci nu se uită niciodată.

Eh, reiese că mersul pe bicicletă nu este echivalent cu sine însuși, că m-am chinuit puțin. Nu cu echilibrul, pentru că partea aia e simplă (dacă apeși pe pedale și nu învârți ghidonul la 90 de grade este un dat, nu un truc, că rămâi în echilibru), ci cu restul. Ferit de borduri, neintrat în mașini parcate, subtilități de-astea. Nu se pune problema să merg pe șosea și să dau din mâini când vreau să o iau la stânga sau la dreapta, că încă mă agăț de ghidon de parcă ar fi un colac de salvare. Noroc că s-au inventat pistele de biciclete. Nu?

Nu. Cred că au fost proiectate de niște oameni piliți, pe la 12 noaptea, când uitau complet unde era ultima linie trasată și unde trebuiau să ajungă cu pista de biciclete. Era câte o porțiune pe unde erau piste de bicicliști frumoase și clare – apoi mă trezeam cu un semn albastru, rotund, cu un om umblăreț în stânga și o bicicletă tăiată în dreapta. Continuarea pistei de biciclete? Nț, e prea complicată gândirea unei astfel de continuări. Sigur o fi suficientă o pistă în L, de nicăieri până nicăieri! Adică, bicicleta e o chestie, nu e un mijloc de transport sau ceva.

Cu o curiozitate morbidă, am mers o lungime de stradă cu  bicicleta pe lângă mine (am zis că probabil semnul îmi spune să nu merg pe ea, nu că n-am voie s-o am cu mine, că nu e câine, nu face mizerie și nu mușcă și n-am cum s-o bag în buzunar până la următoarea pistă dedicată). No, la următorul colț de stradă iar era voie cu biciclete. Se presupune că o iau pe asfalt, printre mașini? Nu-mi dau seama. Cert e că, dincolo de ce-i permis și ce nu, eu n-am încredere să o iau pe șosea, că mi-e că fac o mișcare greșită și mă trântesc sub roțile unei mașini. Și în plus nu pot semnaliza, că nu pot ridica mâna de pe ghidon. Nu cred că o să pot prea curând sau vreodată.

Începeau să-mi iasă peri albi de la complicații, așa că am dus-o acasă și am plecat în oraș pe jos. Am luat-o prin parc… și acolo, ce să văd? Semne albe, rotunde, cu marginile vopsite în roșu și o bicicletă în mijloc. În alt context aș fi zis că înseamnă că e interzis să mergi pe acolo pedalând, dar sub fiecare semn de genul era un pedalator în mișcare, sau o biroțată parcată. L-am sunat pe taică-meu și l-am întrebat dacă semnele alea au vreo valoare reală sau doar decorativă.

„Care semne?” mi-a răspuns senin. „Eu nu țin minte să fi văzut așa ceva.”

Cred că s-ar putea să fie prea complicat sportul ăsta pentru mine, n-am curaj de asfalt, n-am papagal pentru scăpat de amenzi dacă sunt unde nu trebuie, n-am habar care e logica drumurilor de bicicliști.

E careva în temă, să-mi explice și mie ce drac de chestii se presupune că fac în condițiile date? Pot merge pe trotuar ignorând complet semne de „interzis”, că oricum nu conteză? (nu, n-am de gând să vâjâi pe lângă pietoni) Există vreo variantă pentru bicicliști de duminică, care stau să pice-n nas la fiecare mișcare? Sau mai bine o las baltă? (că oricum nu o să fiu eu de-aia care merge pe două roți toată ziua, deci speranțele să fiu mult mai stăpână pe mine mai încolo sunt minimale)