Era o cameră ca oricare alta, dar avea o atmosferă deosebită. Nu știu exact cum: ori era aranjată frumos, ori mirosea a bețigașe parfumate, ori erau lucruri interesante și delicate pregătite pe mese. Urma să se țină un curs, sau o conferință – sau cineva pur și simplu trebuia să vorbească. Și acea persoană, care avea ceva deosebit în mers, ceva inefabil în privire, ceva misterios și pur în aer, se întoarse către cursanți, sau ascultători, sau interlocutor și spuse:

„Vă iubesc. Vă iubesc pe toți. Sunteți prietenii mei, vă prețuiesc prezența, vă respect pentru ființele speciale care sunteți fiecare dintre voi.”

Și în clipa aia, auditoriul fu încărcat de o energie plăcută, de o dulce visare.

Iar eu, în cazuri de-astea, mă ridic și plec pentru că știu povestea. E ușor să farmeci auditoriul cu dulcegării, mai ales dacă auditoriul caută „ceva mai mult de la viață”, „mai mult suflet” sau alte asemenea.

Oameni buni, nimeni nu vă iubește fără să cunoască. Doar sfinții s-ar putea să aibă o iubire generală față de lume, dar nici ei nu vă iubesc cu atâta patimă și nu pe voi personal. Cine vă ia în brațe din prima clipă și vă face declarații de iubire spirituală universală nu dă doi lei pe voi – chiar dacă s-ar putea să creadă că vă iubesc pe moment.

Viața e tristă, dar merge înainte. Feriți-vă de farsori emoționali, că sunt pe toate drumurile și cu cât vă iubesc mai mult, cu atât e mai bine să fiți atenți la ce vor de la voi.

(Dar există o parte mișto la astfel de oameni: se enervează ușor dacă te iei de ei, deci sunt extrem de trollabili, pentru cei cu astfel de sadisme.)