Roxana-Mălina Chirilă

Jocuri pe calculator: repetiția e cheia pasiunii constante

[][1]
Kayle, din League of Legends

 

Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.

Assassin’s Creed are un început și un sfârșit. Te apuci, îl joci, eventual îl rejoci de plăcere la fel cum te uiți din nou la un film. Însă jocurile care te țin pe lângă ele cu lunile sunt cele simple, repetitive, dar în care o decizie sau alta îți influențează puternic rezultatul. Ca să fie mai clar: în Assassin’s Creed poți juca așa cum joacă unii, furișându-se de colo-colo și eliminând strategic câte un dușman, ascunzându-te prin mulțimi ca să-ți pierzi urma… sau poți juca așa cum joc eu: ups, am fost reperată, omor fiecare individ care se apropie de mine cu o sabie. În ambele cazuri treci prin aceeași poveste, cu același rezultat.

Jocuri simple și repetitive pe care le-a jucat mai toată lumea și care rămân în memoria colectivă ca fiind cele pe care le joci la nesfârșit, sau cineva din jurul tău le joacă la nesfârșit: Tetris și variațiuni; Jewels și variațiuni (Candy Crush Saga, Puzzle Quest, orice în care trebuie să pui trei chestii de același fel pe o linie); jocurile de cărți de pe Windows, prietenele bugetarilor și ale elevilor plictisiți din laboratoarele de info din toată țara.

Jocuri simple, repetitive, dar în care deciziile pe care le iei contează mai mult și în care poți ajunge la performanțe interesante: World of Tanks, League of Legends, Sid Meier’s Civilization – de fapt, cam tot ce ține de strategie și/sau bătăi cu alți jucători. Sunt la fel de rejucabile ca cele de dinainte, dar mult mai interesante.

Sid Meier’s Civilization e o serie, de fapt, nu doar un joc, dar sunt făcute pe același calapod, care te face să rămâi pierdut acolo. Am jucat de curând Civilization V și conceptul e simplu: se dă o hartă a lumii. Ai niște războinici și niște indivizi care vor întemeia un oraș. Îți faci capitala unde vrei tu cu indivizii ăia, după care te apuci să exploatezi ce e de exploatat prin zonă (mâncare, minerit, lemne, chestii) și avansezi încet de-a lungul civilizației, descoperind noi și noi tehnologii, construind tot felul de clădiri, bătându-te cu invadatori sau cucerind alte orașe și imperii, chestii de-astea. Rămâi mereu să mai faci încă ceva, pe urmă încă ceva. Și poți începe din nou pe o altă hartă, care va fi diferită, apoi alta, apoi alta.

World of Tanks și League of Legends sunt cu totul alt gen de joc. Se dă o hartă mică, pe care tu ai una bucată chestie cu care joci (în World of Tanks e vorba de un tanc; în League of Legends e vorba de un campion, un individ). Te învârți pe acolo, îți găsești poziții strategice, îți cumperi obiecte care te ajută la ce vrei tu – și scopul e să acționezi rapid, cu cap, și să-ți învingi dușmanul.

Jocurile de genul ăsta par mai plictisitoare din afară: conceptul de „te plimbi pe o hartă și ataci chestii” nu pare prea interesant – până în momentul în care ești acolo, la tastatură, încercând să te prinzi ce merge și cum, făcând calcule mentale despre cât de puternici îți sunt adversarii, cât de puternic ești tu, ce trebuie să faci ca să avansezi mai rapid, ce îți aduce o victorie și ce te face să pierzi, cum îți poți folosi abilitățile cel mai bine și mai eficient.

Reacționezi din ce în ce mai rapid, începi să ai o viziune de ansamblu asupra situației, să înțelegi numerele la nivel intuitiv, să îți dai seama când e mai eficient să alegi ceva rapid și bun, chiar dacă nu faci cea mai bună alegere, decât să pierzi vremea încercând să te decizi ce poți face mai bine. (în Civilization poți să stai oricât să te gândești ce să faci și jocul te așteaptă, dar nu merită să stai să te gândești atât; în League of Legends așteptatul costă)

Sunt unii care insistă că jocurile sunt bune ca antrenament pentru viața reală. Cred că la genul ăsta de jocuri se referă, pentru că observ că anumite abilități rămân – și o anumită gândire strategică.

Uneori apare dependența. Am avut momente în care mă întorceam obsesiv la World of Tanks sau League of Legends, hotărâtă să-mi îmbunătățesc stilul, să copiez ce văzusem la alții, să îmbunătățesc ce făceam eu. Nu știu alții cum sunt, mie-mi trece în câteva zile nebunia de a intra acum, musai, acum în joc. Bine, mai iau o pauză, mai citesc ceva, mă mut mental pe alte lucruri și îmi amintesc cât am de lucru.

Dar plăcerea de a juca rămâne – și poate dura foarte mult din exact aceleași motive pentru care jocul creează dependența de care ziceam: e mereu cam la fel, dar întotdeauna poți să-l faci diferit, să obții alte rezultate, să ai un joc bun sau unul prost. Și revii și azi, și mâine, și peste trei luni, și peste un an, constant, semi-constant, ocazional, dar poți să revii.

Ceea ce a dat naștere la următoarea discuție dintre mine și maică-mea, despre League of Legends și Assassin’s Creed și jocuri în general:

„Cred că-i multă muncă la jocuri,” a zis maică-mea. „Când am văzut documentarul ăla despre Assassin’s Secret era o echipă din București și fiecare se ocupa de bucățica lui și erau o grămadă și o grămadă de oameni care lucrau din greu acolo.”

În momentul în care a zis de Assassin’s Secret, mi l-am imaginat pe Altair, săracul, lansând o gamă nouă de haine cu glugă, un fel de Victoria’s Secret pentru asasini.

[][4]
Assassin's Secret, colecția toamnă-iarnă

 

„Assassin’s Creed,” am corectat, zâmbind cu gura până la urechi și imaginându-mi-l pe Altair pe podium, fâțâindu-se de colo-colo și apoi cățărându-se pe pereți la ieșirea din sală.

I-am povestit maică-mii de League of Legends, că tot eram pe la jocuri. Nu mai știu exact ce a zis, dar era ceva de genul că „poate or să aibă și ăștia succes și or să crească”. Mi-a sclipit un beculeț.

„Auzi, dar tu câți oameni crezi că joacă League of Legends în fiecare zi?” am întrebat-o. „Adică, nu oameni care joacă zilnic, dar zilnic câți oameni joacă. Așa, cum am eu pe blog un număr de vizitatori pe zi.”

„Nu știu. 200?” a aruncat ea un număr, acolo. M-am gândit cum să reacționez.

„Nu doar în România,” am zis până la urmă, că n-aveam alte idei mai breze, deși știam că sunt mult mai mulți români jucători, date fiind serverele dedicate pentru nord-estul europei, unde nimeresc români și polonezi cu duiumul. „În lume.”

A stat puțin, s-a gândit. „20 de mii?” a sugerat.

„Mai adaugă.”

„50 de mii?!”

La un moment dat cineva care avea legătură cu industria laptelui mi-a zis că ceva jurnalist îi luase un interviu unuia de la Albalact – se lansau cu un brand nou de lapte și jurnalistul scria entuziast că aveau o producție mare, de câteva mii de litri pe lună. Cea care-mi spunea povestea râdea: era vorba de câteva mii de litri pe zi, dar jurnalistul nu era în temă și i se păruse că era o cantitate foarte mare – ce-nseamnă să nu fii în temă.

„Mmm,” am zis și am luat wikipedia, ca să mă asigur că știam ceva cifre. „27 de milioane, conform wiki.” Și numărul m-a luat și pe mine prin surprindere. Mă așteptam la mai puține milioane, chiar și fiind în temă.

„Câââât?! Cât România și diaspora împreună?!”

I-am povestit atunci de concursuri mondiale de League of Legends, care sunt ca sporturile, doar că pe net. Și-mi place comparația cu sporturile normale, pentru că și acelea sunt tot repetiții pe aceeași temă simplistă, dar cu îmbunătățiri de strategie și de abilități care creează diferențe enorme – ceea ce mi se pare că face conceptul de World of Tanks sau LoL mai clar. Civilization nu intră în categoria asta, pentru că merge lent, ai timp de gândire, e implicată mai multă strategie. Mai puțin ca fotbalul, mai mult ca șahul.

Ei bine, concursul mondial de LoL a avut comentatori de profesie, fani care strigă încântați când se întâmplă ceva măreț în joc, un milion de dolari pentru echipa câștigătoare a mondialelor…

„CÂT?!?”

…ceea ce nu-i rău deloc și demonstrează cât de tare te poate prinde ceva care te face să-ți pui mintea și viteza de reacție la contribuție.

League of Legends la mondiale, cu comentariu:

[youtube http://youtu.be/TF6pvV7-ZN8?t=7m10s]


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |