M-a provocat cineva să scriu câte ceva despre cum s-a transformat limba română după 1990, că e oarecum pe specialitatea mea. Doar oarecum, pentru că am terminat filologia, dar nu pe direcția de limba română, ci pe direcția japoneză și engleză.

Dar problema e simplu de abordat: orice carte scoasă la o editură bună și orice ziar măricel se supun în principiu normelor limbii din momentul respectiv. Nu de alta, dar ca să nu cadă în penibil. Mai apar greșeli din când în când, mai ales prin ziare și reviste, dar în principiu se respectă standardele. (zic de ziare și reviste pentru că munca la ele s-a făcut dintotdeauna în grabă și mereu așa se va face) Deci, dacă ceva e repetat suficient destul de des, probabil că nu-i greșeală.

Problema de la care a pornit discuția e „vreun” vs. „vre-un” și „vreo” vs. „vre-o”. Deși eu n-am văzut varianta cu cratimă oriunde altundeva decât pe net, sunt unii care susțin că „vre-un” și „vre-o” erau variantele predate în școli înainte de ‘89, la fel ca scrierea cu î din i.

Ei bine, nu: „vre-un” și „vre-o” nu au fost corecte înainte de ‘89. Un articol de pe diacritica.ro arată că de cel puțin 60 de ani se folosesc „vreun” și „vreo”, conform Micului dicționar ortografic din 1954. Pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte, e acolo o imagine scanată din dicționarul respectiv, cu cuvintele vreun, vreo, vreuna, vreunul:

(Mai e acolo o discuție despre motivul pentru care nu se scriu cuvintele astea cu cratimă, pe care n-o redau aici, dar care e interesantă.)

Pentru că normele gramaticale au mai fost schimbate de-a lungul vremurilor, am căutat cărți apărute după 1954, dar înainte de 1989, în care „vreo” sau „vreun” să se scrie legat. Nu că n-aș ști că se scriau legat, că am citit destule cărți publicate pe vremea comunismului și mi-ar fi sărit în ochi diferența, dar voiam și o dovadă palpabilă, care să nu țină doar de amintirile mele. Am avut noroc și am dat peste un site cu manuale școlare de pe vremea comunismului. În manualul de română de clasa a VI-a din 1984, la pagina 25, am găsit unul din cuvintele buclucașe: „vreunul”, scris legat:

De fapt, nu prea există diferențe prea mari între scrierea pre-‘89 și cea de azi, în afară de î din i și „nici un”, „nici o”. Nimic neașteptat.

Nu m-am oprit aici, ci mi-am adus aminte că atunci când eram prin gimnaziu dădusem prin casă de niște numere dintr-o revistă interbelică (pe care sper, sper, sper că n-a dus-o nimeni la reciclat hârtie, că plâng), care se numea „Veselia”. Tot ce mai țineam minte era titlul și o caricatură cu Iuliu Maniu, tras de mânecă de o Românie care era o tânără frumoasă: „Trezește-te, că ai dormit prea mult în opoziție!” Am căutat după ea pe net, că era mai simplu decât o excursie arheologică propriu-zisă până acasă, și am dat de niște pagini scanate din Veselia și din Satul, amândouă din perioada interbelică. (bine, din Satul cică e un număr târziu, din 1944, dar tot pre-comunism ca atare)

Ei bine, acolo, într-un glorios final, am dat peste „vre-o”. Și nu o dată, ci în două instanțe: „Vre-o sfântă minciună” și „vre-o femeie oarecare”, în paginile astea (prima oară în versuri, pe prima coloană, a doua oară în textul din stânga):

Cu alte cuvinte, „vre-o” era corect nu înainte de Revoluție, ci înainte de comunism cu totul. Cei care spun că au învățat așa la școală ori au avut profesoare de modă veche, care nu respectau manualul, ori au făcut școala prin anii ‘40, înainte să intre normele următoare în vigoare.

Mai există bineînțeles și varianta în care greșesc pur și simplu, dar și-au inventat o scuză care, dacă mergi suficient de departe înapoi în timp, e valabilă. Partea tare e că dacă ar ține cu dinții de normele vechi, ar trebui să scrie și „s’au”, „s’o”, „intr’o”, dar și „nu-s”, „mi-ar”, „nu-i” și să folosească apostroful și cratima nu interschimbabil, ci urmând regulile din ‘44 pe care recunosc că nu le-am înțeles. Aaa, și în loc de „de la” să scrie „dela”, că l-am văzut de câteva ori legat.

Ca referință, mi s-a părut interesantă pagina de mai jos, că e plină de cuvinte pe care noi le-am scrie cu cratimă – și apare și „parcă” scris ca „par’că”:

Mai sunt și alte diferențe de scriere (răsboi, cetitor), dar mi-e greu să depistez exact ce și cum din doar câteva pagini, mai ales că Satul pare să aibă și niște greșeli de tipar pe bune. Pe pagina cu „De peste hotare” din Satul apare că „Parlamentul Finlandez a respins condițiinnile sovietice de pace.” – mă îndoiesc că la vremea aia se vorbea de „condițiinni”.