Roxana-Mălina Chirilă

Sobrele aventuri ale lui Andrei Pleșu în țara libertății de exprimare

Mi s-a întâmplat alatăieri să nu am răbdarea necesară pentru a citi un articol semnat de Andrei Pleșu. M-a prins între niște probleme de tehnică și niște probleme de comunicare, când am sărit peste o mare parte din dramele lumii pentru că fără ceva mai vesel îmi luam câmpii. Așa că m-am trezit uitându-mă la un articol al lui Eftimie ca la o pictură post-modernă: știam că există ceva referințe ironice la adresa a ceva, dar nu știam subiectul de bază.

Noroc cu prietenii, că am aflat ce ratasem. Ratasem asta, articolul de Andrei Pleșu peste care sărisem atât de nepăsătoare, din care citez:

E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? [notă: continuă cu o polilogie despre legi și democrație] Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

Limitarea înțeleaptă a libertății de expresie, cu ajutorul legiuitorilor. Legiuitorii, evident, trebuie să fie înțelepți – și cine oare ar putea fi mai înțelept decât Andrei Pleșu?…

M-am gândit mult la întrebarea asta și mi-am dat seama cine e mai înțelept: Dumnezeu. E drept că n-a mai dat pe-aici de vreo 2000 de ani (deși depinde ce religie întrebi, sunt unii care sunt siguri că gurul lor încă viu e o manifestare divină), dar mă gândesc că poate veni și El mai des când e vorba de vreo urgență.

Și cum mă gândeam eu cum ar putea fi convins Dumnezeu să-și dea cu părerea, harul divin s-a pogorât asupra mea și mi-a adus aminte cum acum câțiva ani eram înghesuiți în faimoasa Sală 24 a secției de japoneză de la Unibuc, stând și câte doi pe-un scaun, și se îndurase R.R. de noi la cursul respectiv și ne-a pus să ascultăm varianta audio a capitolului Români în Japonia din cartea Comedii la Porțile Orientului. Nu mai știu dacă era citită de autor, Andrei Pleșu, dar dacă am fi avut loc să cădem de pe scaune am fi fost cu toții pe jos de râs.

Astăzi însă mi-am dat seama că Pleșu insulta în multiple feluri spiritualitatea și cultura japoneză. Să vă explic de ce: spiritualitatea japoneză nu este una separată de material, cum e în cazul culturii noastre occidentale. Nu există sacru și profan în același sens ca la noi, ci materialul poate fi ridicat către spiritual. De aceea sunt multe „dō”, care înseamnă „căi” pe limba lor – și care implică o transformare interioară a ființei printr-un fel de disciplină care este totodată și artă. Karate-do, calea mâinii goale, Budo, calea războiului, Chado (cunoscut mai degrabă ca chanoyu), calea ceaiului, Shodo, calea caligrafiei.

Cu suficientă voință, orice aspect al vieții de zi cu zi poate deveni spiritual într-o țară precum Japonia. Și nu i-a bănuit nimeni pe japonezi că n-ar avea voință.

În carte, Pleșu era în vizită prin Japonia, împreună cu niște amici de-o seamă cu ei (veșnicul Liiceanu printre ei). Întâi s-a confruntat cu o toaletă japoneză care reprezintă vârful tehnicii în materie de toalete, apoi a mers la un hotel tradițional japonez. Și acolo a fost necazul mai mare: și-a comandat de mâncare și a apărut o „fostă gheișă” care aproape că l-a forțat să se îmbăieze înainte să mănânce.

Normal, în carte e foarte amuzantă scena, dar trebuie să privim acest fapt cu toată seriozitatea de care suntem capabili.  Întâi că Pleșu de-abia sosise de la drum, deci probabil că nu era mai curat ca niciodată, iar apoi pătrundem în finețurile culturale: religia shintoistă, religia de căpătâi a japonezilor, este o religie a purificărilor, lucru care se remarcă și în cadrul vieții de zi cu zi a japonezilor printr-o curățenie deosebită – și prin faptul că oamenii din meseriile care au de-a face cu impurități sunt văzuți cu ochi foarte răi (vezi filmul Okuribito pentru cazul extrem de lucrător la pompe funebre).

Pleșu, cu alte cuvinte, intră cu picioarele murdare prin sensibilitățile spirituale japoneze, ba își și permite să râdă de asta. Dar râsul care nu-și are locul continuă: se apucă de criticat postura așezată a localnicilor, pe care o denumește „lotus”. În primul rând că japonezii nu stau în lotus pentru că e o postură dificilă pentru oricine nu s-a antrenat pentru ea. Cel mai probabil stăteau cu picioarele încrucișate – și aici deja Pleșu încurcă borcanele culturale, dar să-l iertăm.

Problema pe care Pleșu și prietenii lui o au cu posturile așezate japoneze e că nu pot sta în ele.  În loc să-și recunoască umil lipsa de practică fizică, se apucă să adauge vreascuri pe focul orientalismului și să povestească despre cât de exotici sunt oamenii, cât de imposibili cu cerințele lor. După ce i-a transformat pe japonezi în exotici, în hipertehnologici de paradă, în dubioși cu idei paralele, după ce le-a insultat tradiția și a încercat să facă doar ce-l tăia capul, după ce, cu alte cuvinte, a comis impolitețe după impolitețe, Pleșu scrie așa: „În definitiv, nici japonezii ăştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sunt în regulă… Să se mai mişte şi ei niţel, să dea semne de viaţă.”

Mă uit iar la citatul din Pleșu de mai sus.

E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei?Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii?

Dacă eu vreau să iau foarte în serios ce a spus Pleșu în Comedii la Porțile Orientului și să o consider o batjocură, pot s-o fac. Pot să vin și să strig: „Cum își permite Andrei Pleșu să vorbească așa de japonezi? Cum își permite să glumească cu tradiția, cultura și spiritualitatea lor?” Dacă vreau, pot să fiu foarte ofensată și să mă plasez pe o poziție dusă la absurd, cum am făcut mai sus. Dar nu vreau și capitolul mi se pare chiar foarte amuzant. [notă: sincer, chiar mi se pare ok ca ciocnire de atitudini și civilizații. Pleșu povestește un șoc cultural în fond. În partea de sus demonstram doar cum poate fi interpretate glumele în sens rău, mi-a ieșit demonstrația prea bine.]

Însă pentru oamenii lipsiți de umor nu există bancuri inocente. Această glumă este pentru unii motiv de război. Orice glumă poate fi motiv de război, orice afirmație mai altfel poate fi motiv de război. Bunul simț de o parte nu garantează bunul simț și de cealaltă.

Dar Pleșu s-a aruncat în lupta asta de partea împăciuitoare. Cere limitarea înțeleaptă a limitării de expresie, în așa fel încât nimeni să nu se învrăjbească sau să se ofenseze. Să fie pace, pentru că dacă ne respectăm toți unii pe alții, probabil că pacea va domni în lume.

[…] Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

Bunul meu simț spune că o legislație pe tema asta așa cum și-o dorește el are toate șansele să meargă prost. Dar promit că dacă Pleșu va fi printre primii cenzurați de propria lege, pentru că și el are păreri nu foarte „corecte politic” în anumite direcții, voi râde cu lacrimi.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |