Amu’, cică era odată o țărișoară în care informația circula greu, cam la fel cum mergea sistemul juridic – știm cu toții țărișoara respectivă pentru că trăim în ea. Și se face că unii oameni au învățat să profite de sistem nu într-un stil mic, evident și stupid, ci într-un stil mult mai măreț, dar până la urmă tot stupid.

Și iată că în țărișoara de care vorbim au tot fost licitații publice pentru diverse proiecte cu statul. Un individ avea obiceiul să participe la ele, cu o echipă de oameni specializați în diverse domenii – și pentru că avea prețuri mici, mai și câștiga câte una.

Ei bine, la una dintre licitații s-a dus din poartă în poartă pe la specialiști și a ajuns la un tânăr care lucra ieftin și voia, cel mai probabil, să-și facă un nume. L-a luat, a semnat un contract pentru o mică parte din proiect cu el, iar după ce au câștigat licitația tânărul s-a apucat de lucru, subînțelegând că până la urmă o să fie angajat să ducă lucrurile la bun sfârșit. I s-a cerut câte ceva azi, câte ceva mâine, niște lucruri adiționale poimâine, după care angajatorul a dispărut și el a rămas cu buza umflată: muncise mai mult decât fusese vorba, nu i se făcuse un alt contract – și banii pe care ar fi trebuit să-i primească nu numai că nu erau mulți, ci chiar nu-i mai primise deloc.

Dar iată că peste ceva vreme tânărul a dat nas în nas cu proiectul la care lucrase – și ce să vezi? El nu era trecut în echipă. Ba chiar mai mult, pentru munca lui era creditat altcineva cu nume și prenume. Și vorba aia, omul știa ce făcuse, putea să vadă din avion că i se furase până și dreptul de a zice că aia era munca lui.

Ce se întâmplase? E simplu: inițiatorul proiectului își găsise „fraierul”. Îl făcuse pe tânăr să-i rezolve cam toată treaba (sub diverse pretexte), după care îl abandonase pe tânăr ca să nu trebuiască să facă alt contract cu el și să-i promită mai mulți bani. Ca să fie cineva trecut pe proiectul final, se dusese la alt specialist din domeniu, căruia îi ceruse doar să se semneze pe lucrare pentru o sumă modică. Și uite așa avea el niște treabă făcută cam gratis.

Nu era prima oară când le trăgea o țeapă urâtă colaboratorilor. Chiar dimpotrivă! Doar că atunci când i se ducea vestea într-un oraș că e țepuitor, schimba orașul. Nu mai merge treaba în locul X? Las’ că merge în Y. Țeapă aici, țeapă dincolo, ușor și simplu, pentru că nimeni nu avea chef să-l acuze legal.

Adică nimeni… în afară de tânărul din povestea noastră. Care s-a dus, a făcut o reclamație oficială (și s-au sesizat și cei de la stat că echipa cu care începuse omul proiectul nu era cea cu care îl și terminase, ceea ce nu e deloc ok după normele lor), și-a angajat un avocat și s-a apucat prompt să-l dea în judecată pe individ. Pentru că lucrurile nu se schimbă doar la cel mai înalt nivel, cel de care tot auzim cu politicienii băgați la închisoare, ci par să se schimbe și mai jos. Începe să se desființeze o meserie relativ sigură până acum: cea de șmecher profitor cu acte.