Roxana-Mălina Chirilă

Rodica Ojog-Brașoveanu – „Grasă și proastă” [recenzie]

Grasă și proastă de Rodica Ojog-Brașoveanu nu e un roman, e o colecție de povestiri scurte – și nu sunt povestiri polițiste, ci anti-povești de dragoste. Ceea ce înseamnă, pe scurt, că ar trebui să citesc rezumatul cărților înainte să le cumpăr, că am crezut că e un roman polițist. [notă târzie: rezumatul de pe site nu spune prea mare lucru despre carte – poate a fost scris de cineva care nu citise cartea asta?…]

Grasă și proastă e o revelație. Nu la capitolul „conținut”, că Dumnezeu știe că m-am cam plictisit pe la mijloc, ci la capitolul „stil”. E scrisă colocvial, normal, de parcă n-ar fi niciun efort să scrii o carte, de parcă n-ar trebui să te gândești de două ori înainte să pui pe hârtie niște cuvinte. E un lucru pe care-l întâlnesc la fel de rar la români pe cât de des îl întâlnesc la nativii de engleză. Ai noștri vor deseori să le simți chinuiala artistică.

Impresia e cu atât mai clară cu cât prima pagină e memorabilă, are genul ăla de umor răutăcios, dar atât de bun încât îl ierți (eu m-am chinuit mult până să perfecționez în viața reală echilibrul dintre malițios și spumos, cu multe eșecuri):

Era urâtă și săracă, în schimb – leneșă și ghinionistă. De asta nu se îndoia nimeni, dar să le iau pe rând.

După începutul ăsta…

Așa, era confundată cu un chip desprins de pe o frescă bisericească, înnegurat de funinginea veacurilor. Avea toate caracteristicile picturilor de odinioară, cu figuri prelungi, lipsite de carnalitate, ochi bulbucați, accentuat sprâncenați, și buze zgârcite, toate figurile semănând între ele, ctitori, sfinți și sfinte, până la neidentificabil.

Acum vreo doi-trei ani căutam cu disperare cărți scrise la timpul trecut, în română, pe care să le pot diseca și studia ca să fur niște stil. Atunci am descoperit că I.L. Caragiale scrie la prezent, că Rebreanu mă agasează și că Ion Creangă are atâtea regionalisme încât n-ai ce stil să furi decât dacă ești moldovean șugubăț. Cartea asta ar fi fost perfectă, e lipsită de pretenții, simplă, curge, n-are ceva sclipitor, genial și original, dar e fix ce trebuie când încerci să te prinzi de ce sună un text ca o cizmă.

Însă hai să ne întoarcem la conținut. După cum ziceam, e o colecție de anti-povești de dragoste. O poveste de dragoste urmărește două persoane care trec peste obstacole și nepotriviri ca să trăiască fericite până la adânci bătrâneți (împreună). Poveștile din Grasă și proastă încep cu două persoane care se potrivesc perfect, doar că pe parcurs se rupe firul fericirii, fie pentru că unul dintre cei doi înșeală (aproape inevitabil asta e), fie din alte considerente (mai rar).

La un moment dat începusem să mă cam plictisesc, mai citeam o povestire, mai făceam o pauză, încercam să nu mă opresc din citit la mijlocul vreunei povestiri că uitam despre cine era vorba. Dar unele scene de acolo sunt interesante, au ceva deosebit – și, pe la final, apar niște note simpatice ale autoarei.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |