Cred că cel mai dificil lucru din toată cartea, atât pentru scriitor, cât și pentru cititori, e stilul. Cloud Atlas e o carte compusă din șase nuvele interconectate – și fiecare dintre cele șase are un cu totul alt stil și un cu totul alt limbaj.

E o alegere destul de dificilă, cred eu, pentru că David Mitchell a trebuit să aibă grijă să păstreze același ton constant de-a lungul fiecărei povești. Și cum poveștile au loc în perioade diferite, înșirate de-a lungul a sute de ani (1850, 1931, 1975, „prezent”, distopie din viitor, scenariu post-apocaliptic), înseamnă că Mitchell a făcut un adevărat tur de forță.

Ceea ce înseamnă din păcate că și cititul poate fi greoi. Prima poveste e un jurnal din 1850, și are fiecare „și” scris ca & și particularități de limbaj cam de atunci. Povestea din „prezent” e plină de tot felul de glume și întorsături de frază care sunt mai greu de urmărit (deși apreciez unele ironii). Povestea distopică vorbește le spune mașinilor „forduri”, vorbește de apus ca „stingere” și fiecare cuvânt care începe cu „ex” se scrie doar cu „x”: xprimare, xemplu. Povestea post-apocaliptică e plină de apostrofuri și de cuvinte scrise doar pe jumătate.

După cum ziceam, apreciez minuțiozitatea stilului și înțeleg de ce David Mitchell a ales să scrie Cloud Atlas așa cum a făcut-o: trecutul și viitorul devin din ce în ce mai greu de înțeles, dar temele se păstrează. Singura problemă e că poveștile în sine nu m-au atins decât prea puțin – cred că cea mai simpatică mi s-a părut cea din prezent, despre un individ la 65 de ani care se trezește închis fără voia lui într-un azil de bătrâni și face tot ce poate să evadeze. În rest… nu știu, mă prindea uneori microbul de a afla ce se întâmplă în continuare, dar mă lăsa destul de ușor.

Mitchell vrea însă să spună niște Lucruri Mari cu cartea asta – ceea ce înseamnă că le spune negru pe alb, ca să fie sigur că cititorul le pricepe. Temele mari ale cărții sunt subliniate iar și iar, titlul e explicat în vreo două părți. Uneori nu poate nici să aștepte cu acțiunea – personajul din 1931 care citește jurnalul din 1850 ghicește perfect cum stau lucrurile, ca să nu trebuiască să se întrebe cineva dacă lucrurile doar par ciudate acolo sau chiar sunt.

Mai mult, în graba de a demonstra tot felul de adevăruri despre omenire, Mitchell a ales ca personajul fiecărei povești să fie reîncarnarea personajului din povestea precedentă (uneori au și viziuni despre viitor) – singura problemă fiind că la un moment dat două personaje ar cam fi în viață în același timp: tipa din 1975 și bărbatul de 65 de ani din „prezent”. (o fi un prezent mai viitor)

Una peste alta, o carte minuțios scrisă, pe care o s-o rețin probabil pentru stil, dar cu povești care nu m-au atins suficient ca s-o mai recitesc prea curând.