Roxana-Mălina Chirilă

LoL: fix ca la carte = prost

În articolul precedent ziceam că am jucat unul dintre cele mai distractive jocuri din League of Legends de până acum, după care am descris League of Legends, dar nu și meciul în sine.

În principiu, m-am distrat excelent pentru că am trollat. Dap, am fost persoana aia care a făcut lucrurile exact pe dos față de cum știa toată lumea că se fac, ceea ce înseamnă că toată echipa mi-a sărit în cap și echipa adversă s-a pierdut cu firea, noi am câștigat, în timp ce eu, cel mai probabil, mi-am atras ura eternă a coechipierilor.

V-am explicat data trecută despre ce e vorba în League of Legends, dar pe lângă regulile de bază există tot felul de mici convenții pe care le știe toată lumea. De exemplu, rolurile dintr-o echipă. Înțelegerea tacită spune așa: un jucător merge pe culoarul de sus, una mergul pe culoarul de mijloc, doi pe culoarul de jos și ultimul în junglă. Dacă nimeni n-are chef să meargă în junglă, merg doi sus.

Ei bine, eu jucam cu o prietenă, așa că normal că voiam să fiu pe lângă ea, ca să putem comunica. Asta ar fi însemnat să mergem pe culoarul jos… dar cineva a apucat să ne-o ia înainte. Așa că am mers amândouă pe culoarul de sus.

Stupoare! Componența echipei era complet aiuristică: doi jucători sus, unul la mijloc, unul jos și unul în junglă! Cine a mai auzit așa ceva?!

În timp ce mă înjura toată echipa și caps lock era din ce în ce mai activat, am stat pitită în niște tufe în culoarul de sus. Inamicul știa și el convenția, așa că nu-și făcea griji că ar putea avea doi inamici acolo. Când era mai vulnerabil, am sărit la atac din tufe și abia a scăpat cu viață. Cel mai probabil s-a întors în bază (deci n-a primit aurul și experiența pe care le-ar fi primit omorând minioni).

Mi-am părăsit coechipiera, că echipa mă înjura în continuare și ea nu mai avea nevoie de mine, și m-am plimbat lejer până la culoarul de mijloc, unde se dădea o luptă acerbă între mijlocașii noștri. I-am tras câteva inamicului, care și el de-abia a scăpat cu viață și s-a întors la bază. Deja începeam să mă distrez.

Am mers jos, unde tipa era disperată, că avea doi inamici pe cap. I-am ținut locul cât a mers în bază, am omorât niște minioni și am rezistat eroic pe acolo. Și tot jocul m-am învârtit încoace și încolo, luând decizii în funcție de idei de moment și aruncându-mă în luptă în așa fel încât să provoc pagubele cele mai mari.

Când joci cu oameni, finețurile sunt psihologice. Te întreci în păcăleli, în strategii care funcționează sau nu, în atacuri-surpriză. Unii se descurcă, alții clachează. Iar cei care joacă fix ca la carte pierd ușor când ceva nu e normal. Nu reușesc să se adapteze la timp. Pot să joace eficient, dar doar între anumite limite. Pot să fie eficienți pe o nișă redusă, dar pune-i față în față cu o provocare nouă și nu știu ce să facă. Mor foarte ușor, dar în continuare nu-și iau armura de care au nevoie, au aceleași strategii indiferent dacă au reușit să devină mai puternici decât adversarul sau sunt mult mai slabi.

E motivul pentru care e greu să joci când ești mai începător, sau când ai idei mai ciudate în minte: lumea îți sare în cap că nu faci ce ar trebui, când ar trebui.

E o etapă și asta, în care prinzi gustul eficienței – dar apoi e bine să ieși din ea, să joci cu echipe mixte în care unii nu fac ce ar trebui și să începi să prinzi mișcarea cu adaptarea, reacțiile și strategiile nebune când știi că ai o echipă mai slabă decât ceilalți, dar vrei să câștigi oricum și încerci să fii mai inteligent decât adversarul. Acolo mi se pare mai interesantă provocarea decât în calcule legate de eficiența cu care îți construiești campionul.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |