Citeam o postare de pe Goodreads a cuiva care zicea că s-a săturat de comparațiile între cărți și bebeluși. Până la un punct, o carte și un copil seamănă: ai conceput, ai creat ceva cu un mare efort din partea ta și apoi te simți foarte protectiv cu acea creație. Doar că motivele de a proteja un bebeluș nu sunt valabile la cărți: un bebeluș uman e foarte fragil și are nevoie de toată susținerea adulților ca să supraviețuiască. În schimb, o carte e ca un crocodil: îi dai drumul în natură și indiferent câte pietre sunt aruncate în el, crocodilul nu se sinchisește.

E un articol bun, merită citit.

Părerea mea e că dacă arunci cu suficiente pietre într-un crocodil poți să-l omori, iar o proporție prea mare de recenzii negative pot să îngroape o carte – asta e o teamă validă, nu? Că ceva ți-ar putea îngropa realizarea. Doar că îți trebuie multe critici ca să ajungi în punctul respectiv și dacă faci un lucru de calitate, vor fi destui care să contracareze recenziile negative.

În schimb, ce poți să faci ca să fii absolut sigur că respectivele recenzii nasoale vor căpăta putere? În lipsa unei expresii mai bune, să te crizezi. Să arunci cu roșii stricate în critici, să urli pe toate drumurile că cineva nu te-a înțeles și e un dobitoc!!!!!!!!

Uneori criticii sunt dobitoci – nu cred că există vreo categorie de oameni care să fie scutită de dobitoci, deci sunt și printre critici. Ce poți să faci? În primul rând, să nu fii mai dobitoc ca ei. În al doilea rând, să fii mai puțin dobitoc ca ei. În al treilea rând, dacă se poate să nu fii deloc dobitoc, e cu atât mai bine.

Caz 1 de răspuns idiot: Eftimie a criticat cafeaua de la Bistro de l’Arte. Între noi fie vorba, Eftimie are darul expresiilor extrem de plastice, deci înțeleg frustrarea de a fi luat peste picior de el, că ridică ștacheta puțin prea sus ca un răspuns normal să fie o replică suficientă. Dacă o să se ia vreodată de o chestie făcută de mine, o să stau o noapte să-mi muncesc creierii ca să-i dau o replică „spontană” a doua zi.

Ce s-a întâmplat? A venit un acționar de la Bistro să-l ia la trei păzește și să-i spună că-i frustrat. Aiiii, nasol. Nu pentru Eftimie, pentru cei de la Bistro. [sarcasm]Pentru că nimic nu te îndeamnă mai mult să intri într-o cafenea decât să știi că dacă nu-ți place acolo, e vina ta, frustratule.[/sarcasm]

Caz 2 de răspuns idiot: Am spus că Daniel Dincă scrie niște chestii destul de naive, într-un articol în care era vorba de cu totul altceva.

A apărut un ofticat care mi-a comunicat următoarele: cartea e foarte bună (până aici nu e o problemă, fiecare cititor are dreptul la o părere legată de calitate), iar eu sunt o ofticată frustrată care nu e citită de nimeni.

[sarcasm]Pentru că nimic nu te îndeamnă mai mult să citești o carte decât să știi că dacă nu-ți place, e vina ta, frustratule.[/sarcasm]

Caz 3 de răspuns idiot, cel mai recent și mai idiot dintre toate: am criticat ceainăria Open Heart. Raportat la felul meu obișnuit de a fi, am fost mai dură. Raportată la Eftimie, am fost delicată.

În prima fază, m-a contactat un angajat care s-a interesat de problemele avute și mi-a mulțumit pentru feedback, după care mi-a zis că o să-i comunice patronului detaliile, ca să știe omul că sunt probleme. Până aici, respect. M-am gândit că poate totuși exagerasem eu, poate-i nimerisem într-o zi proastă, ce mai, am zis că mai trec o dată pe acolo, să văd dacă nu cumva m-am înșelat, totuși.

La nu mult timp după, însă, m-am trezit cu un comentator care mi-a spus că eram frustrată și neiubită de nimeni, de am scris ce am scris. Între timp, îmi cam pica blogul, ceea ce e anormal. M-am dus la suportul tehnic, am aflat că aveam blogul atacat prin IP flood, dar problema s-a rezolvat. Au mai fost atacuri în ziua respectivă, blogul a picat de mai multe ori câteva minute, dar suportul tehnic m-a salvat frumușel. Așa că am început să mă uit la adresele de IP implicate și au fost două coincidențe care mi-au sărit în ochi:

1. Adresa de IP 1 a fost folosită de comentatorul care mă făcea frustrată și de cei de la Ceainăria Open Heart.

2. **Adresa de IP 2 **a fost folosită de comentatorul care mă făcea frustrată; coincidea și cu una dintre adresele de IP de pe care au fost atacurile.

Deci, comentatorul, ceainăria și atacurile împotriva blogului erau legate cumva între ele. Ori cei de la ceainărie, ori un „prieten” s-au apucat să-mi facă nasoale: și acuzații de frustrare, și atacuri împotriva blogului.

[sarcasm]Pentru că nimic nu te îndeamnă mai mult să intri într-o ceainărie decât să știi că dacă nu-ți place acolo, e vina ta, frustratule. Și dacă spui ceva pe blog, îl atacăm noi![/sarcasm]

---

Mai sunt și alte cazuri pe care pot să le scot de la naftalină, dar cred că e destul. Răspunsurile de genul ăsta nu sunt normale. Nu e normal să-i faci frustrați pe cei care te critică, nu e ok să vii să-ți dai cu părerea cu privire la viața personală a oamenilor – și nu e normal nici să-ți lași sau să-ți îndemni prietenii să o facă.

Pentru că dă foarte prost, pentru că pari tu plin de frustrări, pentru că pari de-a dreptul idiot.

În plus: criticile nu sunt atacuri directe – în cel mai rău caz, nu sunt doar atacuri directe. De obicei se bazează pe ceva. Și pozitivismul extrem, cel cu „ia să vedem doar lucrurile bune”, îți dă doar impresia că stai bine. Dacă ai doar critici pozitive, însă, n-o să afli niciodată dacă impresia e reală sau lumea te vorbește pe la spate că ești prost.

---

P.S. IP flood pentru că am scris nu foarte laudativ despre o ceainărie? Pe bune? Zău? Nu e cam sărită peste cal? Încă nu-mi vine să cred că cineva poate sări mușcat de fund chiar atât de tare.