Roxana-Mălina Chirilă

Scârbiciștii

În perioada asta s-au strâns pe la reuniuni cu familia, prietenii vechi, prietenii noi și alți oameni pe care-i văd tot timpul sau pe care nu-i văd decât arareori. Și la un moment dat a zis unul cuvintele magice:

„Când trebuie să te întorci la scârbici?”

Și de acolo, jalea: cât concediu _nu au _(sau au), cât de nasol e să te întorci la muncă – să-ți tragi picioarele până acolo e trist! Măi, și stai, și te chinui, și mai faci o mișcare, și mai lucrezi puțin și bleah, ce nașpa, ce neplăcut, ce… muncă. Ce nasol că iar revine perioada în care trebuie să stea cu ochii pe ceas ca să vadă cât mai au până pot să-și strângă lucrurile și să plece acasă.

Inițial ai crede că ai dat peste niște oameni care trebuie să frece buzile din toate birturile din centru, ceea ce ar explica lehamitea, dar nu, au tot felul de slujbe, unele mai proaste (de vânzătoare de ceva), altele mai birocratice, altele iar altfel. Singurul lucru pe care-l au în comun e plângerea continuă că… muncă. Atunci devine clar că problema e _munca, _iar cauza ei e lenea.

Sunt genul de oameni care te invidiază dacă ești liber profesionist pentru că poți să-ți iei liber oricândoricât, deci poți sta cu burta la soare în eternitate (le scapă cumva revelația că și ei pot face la fel, dacă-și dau demisia). Ce fain! Ce perfect!

Mă gândesc că oamenii ăștia o să iasă la pensie – unii mai degrabă mai curând, nu mai târziu. O să se uite înspre trecut, la zeci de ani de muncă, și o să spună mândru:

„Băi! Tu știi cât de tare n-am lucrat eu la viața mea? Pfuai, în fiecare zi fugeam de la muncă fix cum suna ora de terminare a programului!”

E o singură realizare în viață, dar e măreață, au investit mii și mii de zile de muncă acolo ca să poată să n-arate mare lucru. Au parte de respectul meu etern, așa cum e el, absent.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |