Orașul oaselor, de Cassandra Clare, a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare pe care le-am simțit în lunile astea de când a început 2015. Teoretic ar fi o carte scrisă de o autoare de fanfiction care s-a reprofilat pe literatură originală – dar a reușit să fie mult mai puțin originală, amuzantă sau interesantă când a început să scrie cărți care nu sunt bazate pe Harry Poter.

Așa că Rivers of London de Ben Aaronovitch – tot fantezie urbană – m-a prins pe picior sceptic și sătul de clișee, fără niciun chef de povești cu adolescenți și personaje care acționează cum acționează doar ca să târâie înainte narațiunea.

Ceea ce e bine, pentru că Rivers of London e o carte matură, lipsită de clișee, în care nu se pasează din stânga-n dreapta Mingea Idiotului, ci toată lumea are un nivel rezonabil de inteligență menținut pe parcursul cărții. Și e o carte cu și despre poliția londoneză, care are proceduri de urmat în aproape fiecare situație critică – și le și urmează. Cu alte cuvinte, a reușit să spele păcatele Cassandrei Clare în mod foarte onorabil.

Peter Grant e un polițist londonez, fiu al unui cântăreț de jazz și al unei femei de serviciu imigrată din Sierra Leone, care e pe cale să „evolueze” în carieră către un post birocrat destul de mort, când ajunge la locul unde a avut loc o crimă și acolo îi ia interviu unui martor – care reiese că e o fantomă. Bineînțeles că nu prea știe cum să reacționeze la chestia asta, așa că-i pune toate întrebările necesare, și le notează conștiincios, și pe urmă se duce acasă să se culce, în credința și speranța că nu mai găsește nimic notat în carnețel a doua zi, că poate a halucinat.

Dar a doua zi constată că detaliile oferite de martor sunt cât se poate de reale, așa că se duce să-l caute iar – și așa cariera lui, în loc să-l îndrepte spre un punct terminus de muncă birocratică, îl trimite să lucreze cu Nightingale, singurul polițist specializat în paranormal și magie. Totul, bineînțeles, se petrece fără prea multă dramă și fără angoase existențiale despre existența magiei – dar cu câteva experimente în care Grant verifică dacă într-adevăr, într-adevăr, într-adevăr magia e reală.

În rest, niște râuri se ceartă pentru teritoriu și un criminal în serie ucide în stânga și-n dreapta (această carte fiind un roman polițist nu doar din cauza numărului mare de polițiști). De unde încep să ajung la conluzia că-mi plac cărțile polițiste, dacă sunt bine scrise. Și dacă sunt pe direcția de fantasy, cu atât mai bine.