Un pastor e posedat de o ființă supranaturală cu puteri divine, care se trage din povestea de dragoste ilicită, imorală, contra naturii, blamată, dintre un înger și un demon. De unde și numele de Preacher al seriei lui Garth Ennis.

E genul de volum care ori te prinde, ori te lasă cu un gust amar de dezgust în gură, pentru că are violență cât cuprinde, personaje cu deformități care par să fie acolo mai mult ca să șocheze și cele mai oribile tunsori de la stilul punk încoace. Slavă cerului că respectivele podoabe capilare sunt deținute de îngeri, ca să știi de la bun început cu cine nu ții.

Personajele nu m-au dat pe spate: nu pot să spun că simpatizez prea tare cu cineva din primul volum (pe celelalte nu le-am citit (încă)) sau că aș suferi cu adevărat dacă ar muri vreunul. De fapt, la un moment dat moare gagica (știți voi cine, tipa care s-a încurcat cu personajul principal) și singura mea reacție a fost „Uuu, chiar și-a omorât unul dintre personajele principale, crud și fără drept de apel.”

Bine, că n-a murit de tot și m-am simțit ușor dezamăgită, asta e altă treabă.

Povestea are aerul că e inventată de la număr la număr, fără să-și bată capul să stea pe direcție, dar funcționează și uneori o face chiar foarte bine: pornește pe direcția clișeului, dar virează înainte să termine fix cum te-ai aștepta; mai smulge câte o reacție emoțională pe ici, pe colo; și, de ce să n-o recunosc? Cel puțin pe mine m-a prins.

Nu cred că o să rămân marcată prea mult timp de Preacher, dar per ansamblu mi s-a părut un volum bun.