Roxana-Mălina Chirilă

Assassin’s Creed: Renaissance, o carte mai proastă decât jocul

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă.

De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume.

Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa. Jocurile vor să te implici, să butonezi, să faci lucruri care sunt de obicei repetitive pentru privitori, dar interesante pentru tine. Dacă nu faci decât să te uiți la ecran și să mai dai câte un clic din când în când, nu prea mai e joc, e un fel de film cu clicuri. Așa că îți dau posibilitatea să înveți mecanici, să eșuezi. O mai omori pe Lara Croft de câteva ori încercând s-o ții în viață, mai pici cu Ezio Auditore de pe clădire, dar ideea e că rămâi în priză prin _acțiune: _atât prin acțiunea ta de a butona, cât și prin acțiunea de pe ecran, în care simți un pic de adrenalină.

Cărțile au cu totul alte modalități de a te prinde. Intră în pielea personajului, îți descriu impresii, trăiri, decizii interioare. Îți descriu lumea, fac observații asupra ei. Din păcate, însă, Assassin’s Creed: Renaissance vrea să se folosească de tehnicile jocului, nu de cele ale literaturii, așa că e plină de bătăi, urmăriri și asasinate descrise, cum ziceam, de parcă cineva ți-ar povesti ce se întâmplă pe ecran. Ezio aleargă, Ezio lovește, Ezio barează, Ezio face un contra-atac și înjunghie pe cineva în coaste, Ezio e ușor rănit, Ezio se vindecă, Ezio lovește, Ezio fuge, Ezio se apără, Ezio înjunghie, Ezio sare, Ezio barează, Ezio vede o ușă, Ezio deschide ușa, Ezio intră pe ușă, Ezio vede că e un dușman după ușă, Ezio omoară dușmanul, Ezio…

Ați înțeles ideea, sper. Cartea asta e varianta literară a amicului enervant care se întâlnește cu tine la o bere și începe brusc să-ți povestească toate detaliile unui joc pe care nu-l știi, fără să încerce să te pună întâi în problemă. Bine, din când în când AC: Renaissance mai menționează ceva care nu e în joc sau schimbă câte ceva care este, însă asta se întâmplă rar  de tot – ceea ce e păcat, pentru că și decorul, și personajele aveau multe de oferit.

Însă Oliver Bowden reușește să ia o poveste închegată, să fure carnea de pe ea și s-o lase sub formă de schelet. Cel mult scoate la înaintare câte o frază gen „Leonardo da Vinci era homosexual”, pentru că dintre toate informațiile posibile despre lumea Italiei renascentiste, asta pare să i se fi părut cea mai interesantă.

AC: Renaissance ar fi putut fi o carte care să completeze jocul, care să ne aducă în lumea lui Ezio, care să ne spună multe despre Italia, Renaștere și oamenii care și-au pus amprenta asupra lumii în care trăiau. În schimb, e o carte de acțiune interminabilă în care se lovește cu sabia, se aleargă și se fac misiunile secundare din joc.

Nu știu dacă să dau vina pe autor sau pe Ubisoft, dar cert e că ieși mult mai câștigat dacă joci jocul decât dacă citești cartea – și asta pur și simplu din cauza abordării. Dacă ar fi făcut din ea o carte pe bune, ar fi fost mult mai câștigați.

P.S. Între timp, cartea a fost publicată și la noi de Editura Paladin, probabil pentru că românii duc lipsă de maculatură.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |